Menu

De la vis spre împlinire

Cândva, vei trăi iubirea în care astăzi crezi.

Într-o zi, vei privi spre el și ochii tăi vor străluci așa cum nu au mai făcut-o niciodată. Și vei zâmbi. Vei zâmbi fără să ai vreun motiv anume. Vei zâmbi în timp ce-l vei ține de mână și îi vei mulțumi Cerului că ți-a fost dat să iubești pe cineva atât de special.

Cândva, vei plânge…de bucurie. Și vei ști că e iubire adevărată, din Dumnezeu. Vei avea lacrimi în ochi când pe buzele lui vei citi bunătate, când va avea răbdare cu tine, când te va ierta dacă greșești și nu va renunța atunci când e greu.

Va veni acea vreme când îl vei îmbrățișa cu fiecare părticică din tine și vei fi mulțumită că l-ai așteptat. Că ți-ai păstrat puritatea, că nu ai căutat să-ți alini singurătatea cu oricine. Și vei râde gândindu-te la clipele în care îți era teamă că pe tine Dumnezeu te-a uitat, presupunând că aștepți in zadar.

Într-o zi, vei trăi iubirea în care astăzi crezi. Vei fi binecuvântă cu omul pe care îl aștepți. Cel care îți este potrivit și te va iubi sincer, necondiționat, până la ultima suflare.

Poate nu astăzi, poate nu mâine, poate nu atunci când îți programezi tu sau când îți pierzi răbdarea. Dar va ajunge. Dragostea n-are cum să te ocolească tocmai pe tine.

De când te aștept…

De când te aștept, te-ai așezat în inima mea sub formă de dor, și pe zi ce trece, ocupi din ce în ce mai mult spațiu.
De când te aștept, clipele în care îmi doresc să fii și tu aproape sunt mai dese. Brațele se simt apăsate de nevoia de a te îmbrățișa. Ochii îmi cer să te privească. Mâinile vor să te atingă.
De când te aștept, emoțiile cad pe hârtie în cuvinte. Cuvinte care spun rugăciuni, își exprimă dorul și învață răbdarea.
De când te aștept, te simt mai puternic în sufletul meu. Ești acolo. Chiar dacă nu-ți aud glasul și nu-ți privesc chipul. Chiar dacă uneori, mă cuprinde teama sau mă grăbește inima.
De când te aștept, credința îmi crește. În promisiunea lui Dumnezeu, în timpul Său perfect, în voia Sa.

Așteptarea m-a învățat să fiu bine și singură, să nu depind de altcineva, să îmi întăresc principiile și valorile, să aleg altfel.

De fiecare dată când îmi este dor de tine, te găsesc în sufletul meu și îmi amintesc că suntem deja unul. Iar într-o zi binecuvântată, pașii noștri se vor intersecta.

Astăzi îmi ești dor si nu-mi prea convine, însă știu ca mâine îmi vei fi dar, iar asta mă face să nu renunț.

Ce am învățat de la tata.

Am tot văzut în ultima vreme articole ale fetelor care aveau un mesaj de mulțumire către tații lor. Un mesaj în care erau recunoscătoare pentru ce au învățat de la ei. Atașat de o fotografie bună de pus în ramă.
Eu nu am avut un tată în adevăratul sens al cuvântului. Eu nu știu ce înseamnă o îmbrățișare, și ca să fiu sinceră, nici nu o vreau. Eu nu am auzit niciodată un “te iubesc” din partea lui. Eu habar nu am ce înseamnă să ai susținerea unui tată. Eu sunt convinsă că spre altar mă va conduce unul dintre frații mei, și nu el.

Am început să scormonesc printre gânduri. Bun, dacă nu am învățat nimic de el, oare nu am rămas cu nimic datorită absenței lui? Știți că-mi place să caut partea bună din orice rău și să folosesc totul cu un scop, fiindcă asta ar face și Dumnezeu. Așadar…

De la tata am învățat că viața e un câmp de luptă. Și ori lupți ca să supraviețuiești, ori mori. Iar atunci când pierzi, te ridici și îți continui drumul. Când ești învins, cauți firimitura de putere și începi să te pui pe picioare din nou. A avut grijă să înțeleg asta de la o vârstă foarte fragedă, prin toate actele de violență manifestate în interiorul căminului nostru.

De la tata am învățat ce înseamnă să nu fii dorit. Să ți se spună cuvinte urâte, grele, lipsite de dragoste. Până la urmă, nu asta primim în viață măcar din când în când? Eh, eu am avut prima lecție…acasă.

De la tata am învățat cum arată iubirea. Exact opusul a ceea ce el făcea. Datorită întunericului creat de el, am învățat să caut Lumina.

Tot el mi-a arătat că începuturile în viață sunt grele. Dar că la un moment dat, te poți opri și poți schimba macazul. Și acum știu că ceea ce contează e sfârșitul.

M-a mai învățat că orice legătură în viață, indiferent despre cine e vorba, poate fi ruptă dacă îți dăunează. Nu ești dator să păstrezi în viața ta pe nimeni. Fii suficient de bun încât să ierți, dar suficient de înțelept ca să elimini oamenii care nu merită să facă parte din viața ta.

De la tata am aflat că unii bărbați sunt răi, abuzivi, mincinoși, perverși șamd. Prin exemplul lui, am înțeles că ori mă căsătoresc din dragoste, alegând un om bun și iubitor, ori deloc. Am învățat ce fel de tată aș vrea pentru copilul meu.

Am mai învățat că oamenii pleacă. Abandonează. Sunt nepăsători. Nu au scrupule. Înșeală. Lovesc.

Dar nu, nu cred că toți sunt așa…

Și dacă văd lucrurile altfel sau transform rănile în lecții e doar din cauză că mai presus de tatăl pământesc, am descoperit că există unul ceresc. Și asta e o lecție prețioasă.

Să fii singura alegere a cuiva…

Mă uit în jurul meu. Zeci de oameni trec pe lângă noi zilnic. Cu o parte din ei ne intersectăm cărările. Cu unii vorbim. Și totuși, dintre toți aceștia…unul singur va fi cel ales.

Atâtea zâmbete ce nu se pot compara unul cu celălalt. Și dintre toate, cineva să creadă că tocmai zâmbetul tău este cel fără de care nu ar vrea să trăiască.

Atatea chipuri superbe. Unice. Iar pentru o pereche de ochi, tu să fii cea mai frumoasă…

Sunt atâția oameni minunați, buni, cu abilitați și daruri, cu ceva…special. Și totuși, tu să fii ales de cineva. În fața inimii tale să aibă emoții. Ție să-ți spună “da” cu tărie. Pe tine să te aleagă pentru restul vieții.

Uneori, mă gândesc că e aproape imposibil ca dintr-un milion de posibilități, tu să fii cel câștigător, însă îmi amintesc apoi de Dumnezeu, de faptul că pentru El, totul este posibil și că nimic nu-i scapă din ochi.

Să găsești fără să cauți e un miracol. E o lucrare mai măreață decât imi pot imagina eu. Să găsești fără să cauți pe Tinder, fără să abordezi fiecare persoană care îți iese în cale, fără să mergi în anumite locuri pentru a agăța. E binecuvântare. Și stii cum se formează astfel de binecuvântări? Încredințând stiloul poveștii în mâna Autorului…

Dacă oamenii pleacă, dă-le drumul. Despre frica de abandon.

Poate că a fost unul din părinții tăi care te-a părăsit, învățându-te că meriți să fii abandonat. Poate a fost partenerul din relația anterioară care și-a luat lucrurile și nu a mai vrut să lupte pentru tine. Și ai crezut, din nou, că nu meriți să fii iubit. Poate a fost prietena pe care o considerai ca fiind cea mai bună, ce a decis la un moment dat că nu mai vrea să facă parte din viața ta. Sau poate că e fost vorba de decesul cuiva care a părăsit lumea mult prea devreme.

Mi-ar plăcea să nu fie așa, însă adevărul este că viața îți servește pe tavă o înșiruire de plecări. Nu e din cauza ta, nu e pentru că nu ești suficient de bun, de frumos, de inteligent. Nu e din cauză că nu meriți ca ei sa rămână. Nu e pentru că în tine nu există ceva minunat ce poate fi iubit. De ce să te simți tu responsabil pentru plecarea lor și uneori, să încerci a-i ține cu forța?

Când oamenii pleacă, dă-le drumul. Da, dă-le drumul din sufletul tău atunci când ei nu mai sunt prezenți în viața ta. E alegerea lor, bazată pe ceea ce simt, pe gândurile și experiențele lor, pe dorințele și prioritățile lor. Ei aleg, iar tu nu poți influența această alegere. Nici nu ar fi corect.

Știi care e partea frumoasă? Că există și oameni care rămân. Mai puțini, desigur, dar sunt. A fost inevitabil să nu construiești ziduri în jurul inimii tale, să te închizi între ele și să nu mai primești pe nimeni acolo. De frică. Nu este blamabil, cred că oricine ar fi procedat la fel. Nu vreau nici să-ți cer să distrugi zidul, fiindcă știu că el a fost întărit în urma multor lovituri primite. Doar te rog ca, din când în când, să privesti dincolo de el. Vor fi unii oameni care îți promit multe, însă în timp ce stai pe gânduri, ei se îndepărtează. Ar fi plecat oricum, mai devreme sau mai tarziu, crede-mă. Însă alții, rămân acolo. Mai încearcă o dată. Știu că vor să facă parte din viața ta, că te vor. Și nu pleacă. Iar tu, dacă vei observa asta, nu fugi. Alături de astfel de oameni vei putea distruge orice mecanism de aparare. Împreuna cu ei. Prin efort si timp.

Mă rog pentru tine, pentru lumina și înțelepciunea ta, pentru ca iubirea să crească înăuntrul tău, sfărâmițând orice temere…

Iubirea nu pleacă.

Astăzi, la un curs de la facultate, profesoara a povestit cazul unor prieteni de-ai săi, soț și soție, căsătoriți de vreo 10 ani, cu un copil împreună, care se plâng unul de celălalt voind să divorțeze. Motivul? El a luat-o de nevastă pentru că era slăbuță și avea o parte a corpului pe placul lui. Ea pentru că el era „bun la pat”. Ea s-a îngrășat apoi, prin urmare nu mai arăta ca în ziua nunții. El nu a mai fost atras de ea, așa ca nu a mai vrut să aibă contacte sexuale. De aici, probleme.

Situația pare foarte penibilă și stau să mă întreb, cum e posibil ca aceasta să fie temelia unei căsnicii? Dar asta este trista realitate. Oamenii aleg în funcție de aspectul fizic, de situația financiară, de statutul social, șamd. Nu mi se pare greșit să ai așteptări și pretenții, însă să alegi pe cineva doar pentru că are sânii mari sau mici, că e slab sau nu, că are bani sau o funcție bună în ochii societății, este total deplasat și imatur.

Eu cred că iubirea este matură și înțeleaptă. Iubirea înțelege că oamenii se pot schimba, că e posibil ca în anumite perioade să nu-l mai recunoști pe omul căruia i-ai spus da. Iubirea rămâne acolo când toate merg rău. Iubirea rămâne acolo când ai avut un accident și ai rămas paralizat. Iubirea rămâne când ești bolnav. Nu pleacă. Nu spune „nu mai arați ca atunci când ne-am luat și nu te mai vreau” Iubirea caută crăpăturile și le umple cu…iubire.

După ce a povestit situația, m-am întrebat…oare el pentru ce m-ar alege? Oare eu pentru ce l-aș alege? Desigur, deja am răspuns într-un articol despre asta…dar am omis un lucru, și poate că e cel mai important. Să aibă pentru mine o dragoste din Dumnezeu, care nu pleacă indiferent de ce va urma. Poate e omul cu cel mai frumos zâmbet, cu cele mai frumoase cuvinte, cu cele mai deosebite maniere și gesturi…dar dacă nu mă iubește cu o dragoste ce curge din Cer, e în zadar.

Știu că trăim într-o societate în care nu mai contează câte căsătorii ai și de câte ori ai spus da, însă eu nu pot accepta ideea divorțului. Nu când e vorba de iubire. Fiindcă iubirea nu doar că e fără capăt, ci și crește. Eu cred în „dragostea nu va cădea niciodată”.

Ce să scriu?

Am citit câteva articole mai vechi, căutând unul care să descrie felul în care mă simt sau gândesc acum. Și nu am găsit. Așa ca am decis să scriu, însă cumva, atunci când am încercat să-mi transpun inima în cuvinte, m-am blocat.

Ce să scriu? Că am destule motive de mulțumire, și eu totuși mă poticnesc asupra altor cerințe neîmplinite? Că simt cum ceva nu e în regulă, că lipsește cineva anume?
Ce să scriu? Că l-am obosit pe Dumnezeu întrebându-l „când”? Și că am avut senzația că se va întâmpla abia atunci când mă voi opri din întrebat și mă voi centra pe ceea ce fac acum?
Ce să scriu? Că uneori mă cuprinde un dor de el, de îmi vine să înșirui milioane de cuvinte, însă am impresia că nu le pot lega între ele? Că aș vrea, pur și simplu, să fie?

Da, sunt zile în care simți că ceva nu e bine, că se aude un zgomot în suflet și nu știi de unde vine, că ți-e teamă de viitor…

Și atunci? Ce faci atunci? Te rogi și-ți amintești că Dumnezeu încă este…

Atunci când depresia vorbește.

Am găsit textul acesta scris în jurnal. Deși mă face puțin vulnerabilă, am ales să îl distribui. E pentru cei care se confruntă cu depresia. Vreau doar să vă amintesc că nu sunteți singuri, că sunteți iubiți și că toate gândurile pe care vi le spuneți când vă simțiți deprimați, sunt minciuni. Nu credeți în ele. Vreau, de asemenea, să nu mai fie judecați greșite cu privire la oamenii deprimați. Nu e vorba doar de o zi proastă, nici de o simplă tristețe. Să nu se dea cu părerea când nu se înțelege și nu se cunoaște un lucru.

„N-am ieșit din casă de o săptămână. Ah, de fapt doar de două ori, pentru că trebuia să rezolv ceva și în altă zi chiar era nevoie să merg la supermarket. Am dormit doar câteva ore pe noapte, și alea întrerupte. Am ochii umflați. Nu mi-a mai păsat de mine, nu mi-am spălat părul, nu m-am pensat, și am purtat același hanorac în fiecare zi. Mi-am pierdut interesul față de propria mea persoană. De viața mea.
Am avut impresia că e haos permanent, că nu-mi găsesc liniștea, că pică cărămizi pe sufletul meu. Mult zgomot. O luptă în care simțeam că inima mea se zbate ca un pește pe uscat. Iar eu mă aflam în deșert, și nu puteam nicicum să o salvez.
Tristețe împletită cu un soi de durere ce nu are un motiv anume.
Gândurile mele urlau în beznă. M-am simțit pierdută. Îmi spuneam că mai bine aș muri. Că nu sunt buna de nimic. Că nu o să reușesc niciodată.
Am tras de mine ca să pot citi ceva. Cu greu m-am putut concentra, citeam același paragraf de 3 ori. Nu ma pot focusa pe a asculta un material de lungă durată. Am pe repeat câteva melodii. Căștile sunt mereu pe urechile mele.
Nu mai vreau să mă ridic din pat. Sunt prinsă undeva între „trebuie” și „nu pot”.
Mi-am pierdut toată energia. E cel mai prost moment din viața mea în care să mă simt așa. Nu, nu acum.
Sunt conștientă de faptul că mă autodistrug. Nu știu cum să împiedic asta. Pe zi ce trece, merg tot mai mult în jos.
Mi-aș dori ca oamenii să mă iubească independent de asta. Chiar dacă sunt în starea cea mai deplorabilă, sa rămână lângă mine. Să nu mă judece. Dar oamenii te văd doar când ești în picioare.
A-mi menține capul deasupra apei constituie un efort uriaș. Nimeni nu are idee cât de greu este doar să supraviețuiești.
Aș urla, aș plânge, as face orice ca să scot tot ce e înăuntrul meu. Nici cuvintele scrise nu mai curg la fel de ușor. Uneori, e dezordine și printre ele, nu reușesc să stabilesc un început și un sfârșit.”

Vă veți ridica din nou. Se poate. Luptați împotriva ei, chiar dacă armele sale par a fi mai puternice. Spuneți-i pe nume. Și luptați, luptați până veți birui. Nu există problemă fără soluție. Nu uitați că Dumnezeu este de partea voastră.

Suflet, rămâi în picioare!

Știu că sunt clipe în care obosești să înaintezi prin pustiu, fără să ai idee dacă o să ajungi într-o zi la destinație. La promisiune.
Știu că sunt clipe în care nu vezi nimic în jurul tău și obosești să mai crezi.
Rămâi în picioare, suflete.

Știu că uneori ești rănit de lume și că simți nevoia să te așezi ca să-ți pansezi rănile. Știu că te doare când ești refuzat, când ești respins sau ești tratat de parcă nu ai exista. Dar crede-mă, valoarea ta este de nemăsurat, iar cândva vei primi ceea ce meriți.
Ridică-te din nou, suflete.

Luptele care se dau nu sunt întotdeauna câștigate de tine, iar adesea ai pierdut bucățele pe câmpul de bătălie.
Nu te da bătut, suflete.

Îți aud suspinul. Și tăcerea. Nici nu este nevoie să-mi spui ceva. Ceea ce știu este că, independent de tristețile și gândurile tale vremelnice, în tine sălășluiește iubire. Iubire cu puterea de a lumina, de a vindeca și de a crede. Să nu uiți asta.

Iubește, suflete.

Am obosit, dar Dumneu încă este lângă mine.

Nu-mi este teamă să afirm că am obosit. Sau că sunt momente în care nu sunt bine. Sau că am zile care parcă nu mai iau sfârșit.

Ne-am învățat să ne înăbușim în adâncul sufletului toate emoțiile apăsătoare și să le purtăm până rămânem fără putere. Pretindem că suntem în regulă, că nu avem nevoie de ajutor, că ne descurcăm și singuri. N-avem voie să ne plângem. Însă eu nu pot face asta mereu…

Am învățat să spun pe nume trăirilor mele și să le accept. Uneori oftez atât de adânc încât parcă mi-aș scoate inima din piept. Alteori, mă cuprinde tristețea și descurajarea. Pun întrebări, caut răspunsuri. Mă îngrijorez. Îmi spun gânduri negative. Cad în depresie.

Și apoi…merg cu ele înaintea lui Dumnezeu. Da, asta simt, asta trăiesc, nu știu cum să mă descotorosesc de starea aceasta.

Să-I exprimi întotdeauna ce simți și să vorbești cu El. Oricâte greșeli ai face și oricum te-ai simți, Dumnezeu te iubește. Te ascultă, te ridică, e acolo…lângă tine. Nu-ți înăbuși durerile și nu te comporta de parcă ai fi singur. Nu-ți ascunde inima de Cel care oricum o vede…