Menu

De la vis spre împlinire

Noapte, de ce nu-mi ești bună?

Noapte, ce vrei de la mine? Iar încerci să-mi pui greutăți pe suflet, de simt că mă sufoc? Bine că am învățat să respir prin cuvântul scris, că altfel m-ai fi distrus cu multă vreme în urmă…

Ce vrei să-mi spui? Te aud, e liniște. Îndrăznește. Taci, așa cum o faci de fiecare dată. Și când începi să vorbești, îmi spui numai minciuni. Vrei să mă dori? Să-mi spui că trebuie să mă îngrijorez, sau că viața trebuie să mă întristeze, sau să-mi induci starea de frică? De ce nu-mi ești bună, noapte?

Noroc că nu mai doresc să-ți ascult prostiile. Că nu te mai cred. Noaptea asta vreau să-mi număr binecuvântările. Noaptea asta vreau să cred că o să fie bine. Noaptea asta vreau să respir, așa că scriu, numai ca să-ți arăt că sunt mai puternică decât tine.

Da, poate nu am să fac zi din tine niciodată, iar noi ne vom mai întâlni pentru multă vreme pe la orele acestea. Nu mai sunt copil, n-am să mai fug de întunericul pe care îl aduci. Învăț să strălucesc pe cerul tău…

Doamne, îți mulțumesc că nu ai renunțat la mine atunci când eu am făcut-o.

Aveam motive să mă bucur. Eram, în sfârșit, liberă. Parcă tot timpul era al meu, iar sufletul îmi era plin de pace. Și dintr-o dată, ceva s-a produs înăuntrul meu. M-am trezit în mijlocul nopții, cu mâna pe inimă, încercând să-i calmez durerea. O fracțiune de secundă mi-a trebuit ca să merg în direcția greșită. Un singur gând, un singur cuvânt… și m-am rătăcit.

Joi după-amiază a fost punctul în care am ajuns la limita prăpastiei. M-am așezat pe margine și am privit în jos. Mi-am spus cele mai îngrozitoare lucruri posibile. Da, viața te poarta în locuri de unde le vezi pe toate în negru, iar tu ai impresia că trebuie să dispari din peisaj. Oricum, ești un nimeni, un eșec, ce rost mai are?
De acolo nu am mai vrut să mă ridic. Mi-am propus sa renunț la scris și să mă retrag pentru o perioada îndelungată. M-am certat cu Dumnezeu. M-am plâns de toate nedreptățile și i-am cerut socoteală pentru răspunsurile care nu mai vin. De crezut, am crezut. De așteptat, am așteptat. Unde greșisem?

Și apoi, un gând mi-a străbătut mintea. Să plec într-un loc nou, să îmi iau inima și să-i dau șansa de a se regăsi. De a ma regasi. Să caut bucuria. Nu mai puteam sta acolo, lângă prăpastie, privind în jos. Trebuia să mă îndepărtez de agitația din jurul meu.

Mi-a fost de ajuns să privesc marea. Să ascult sunetul valurilor. Să îmi înalț ochii spre apus. Și am început sa-L văd din nou pe Dumnezeu…

Mi-am amintit ca dacă eu fac atât cât pot, Dumnezeu se va ocupa de restul. Și dacă El nu-mi cere mai mult și mă iubește așa cum sunt, de ce să îmi pese cum par în ochii celorlalți? Mi-am amintit că de oameni nu trebuie să tragi, fiindcă dacă vor să facă parte din viața ta, vor face tot posibilul să fie. Relațiile curg de la sine, nu trebuie forțate. Mi-am amintit că inima mea e în mâna lui Dumnezeu și că El o va dărui celui care o merită. Cum am putut să uit că El m-a vindecat și a pus în jurul inimii mele un zid, peste care eu nu trebuie să sar înainte de vreme? Graba e o greșeală, întotdeauna.

Doamne, îți mulțumesc că nu ai renunțat la mine atunci când eu am făcut-o. Îți mulțumesc pentru că m-ai luat de lângă prăpastie și mi-ai arătat Cerul. Pe Tine nu pot să te mint, viața nu mă entuziasmează mereu. E doar un câmp de luptă și nu am fost întrebată dacă vreau să fiu aici. Dar Tu m-ai ales. Așadar, cu Tine merg înainte. Prin Tine am speranță. Datorită Ție am putere. O singură promisiune de-a Ta mă ține în picioare: că n-am să mor în război.

 

 

Pe EL îl aștept. Lui i-aș spune DA. Pe EL l-aș iubi.

L-aș iubi pentru surâsul lui cald, care nu se mai aseamănă cu vreun altul pe lumea asta. Pentru felul în care m-ar privi, de parcă înăuntru meu ar fi ceva magic.

L-aș iubi pentru vocea lui blândă, ce m-ar liniști în clipele tumultoase și care m-ar face permanent să simt că alături de el sunt „acasă”.

L-aș iubi pentru bunătatea și sinceritatea lui. Pentru că e altruist și vrea să-și ajute aproapele. Pentru că îi pasă. Pentru că e smerit.

L-aș iubi pentru felul în care folosește cuvintele. Pentru că știe când să asculte și când trebuie să vorbească.

L-aș iubi pentru chipul lui, fiindcă în ochii mei, el ar fi cel mai frumos bărbat.

L-aș iubi pentru că printr-o singură strângere de mână, inima mea ar pulsa puțin mai repede decât de obicei.

L-aș iubi pentru că știe să-și recunoască greșelile, să spună „iartă-mă” și la rândul său, să ierte.

L-aș iubi pentru că alături de el aș putea să râd până mă doare burta, dar și să plâng până la epuizare.

L-aș iubi pentru că mă încurajează și crede în visurile mele.

L-aș iubi pentru că ar rămâne lângă mine când eșuez și lumea se dărâmă în jurul meu. Pentru că ar continua să mă iubească.

L-aș iubi pentru că împreună cu el aș putea să construiesc. Pentru că amândoi am putea urca munți și nu ne-ar fi frică de văi adânci.

L-aș iubi pentru că se roagă pentru mine. Pentru că și viața lui e încredințată în mâna lui Dumnezeu. Pentru că amândoi îl punem pe El pe primul loc.

L-aș iubi pentru că îi mulțumește Cerului pentru mine.

L-aș iubi pentru că mereu și-ar dori să devină un om mai bun.

L-aș iubi pentru sensibilitatea lui. Pentru curajul lui. Pentru răbdarea lui.

L-aș iubi pentru timpul pe care mi-l dăruiește fără să simtă că face vreun efort.

L-aș iubi pentru că aș simți că între noi curge o iubire din Dumnezeu.

L-aș iubi pentru că aș ști că el e darul meu. Până la sfârșitul vieții.

Ce ții strâns în pumnii tăi?

Acum ceva timp, am conștientizat că îmi țin mereu pumnii strânși, sau mai bine spus de fiecare dată când mâinile nu-mi sunt ocupate. Nu știu dacă toată lumea face așa, nici de când am „obiceiul” acesta, însă în momentul în care mi-am întins palmele și am încercat să le țin așa preț de câteva secunde, am simțit că mă doare fiecare deget în parte. Că-mi tremură și se întorc la poziția inițială: pumnul strâns.

Știu că poate pare ciudat ce am scris, însă faptul acesta m-a purtat la un gând în mod deosebit: Tu ce ții strâns în pumnii tăi? La ce încerci să dai drumul și eșuezi fiindcă doare?

Numai tu și Dumnezeu știți ce e ascuns acolo. Poate ții pe cineva care nu mai face parte din viața ta. Poate ai adunat amintiri, greșeli și regrete. Poate ții strâns un eșec, o dezamăgire sau o relație care nu-ți face bine. Oricare dintre variante ar fi, ți-e frică să le dai drumul, și mai mult de atât…te doare. Așa că preferi confortul, deși realizezi că zona aceea nu este benefică ție.

Deschide mâinile și întinde-ți palmele. Puțin câte puțin. Eliberează-le de tot ce ai adunat până în prezent. Nu te mai minți că le-ai încredințat în mâna Dumnezeu atâta timp cât tu încă ții pumnii strânși.
Vei simți durere, și nu doar astăzi, ci și mâine, și peste o lună poate. Însă durerea aceasta e una care te vindecă. E o durere care te învăță că Dumnezeu e în control. Că nu trebuie să te mai îngrijorezi. Nu mai ai nimic de pierdut, ci de acum înainte vei începe să câștigi.

 

Doamne, ce i-am făcut sufletului meu?

Nu mai pot să alerg. Am obosit. Și știți, oboseala cea mai puternică e a sufletului. L-am alergat prin zeci de griji, care de fapt nu aveau niciun temei. L-am îndrumat să fugă după stresul de zi cu zi, neștiind cât rău îi fac sufletului meu. L-am forțat să fugă prin iluzii și rău a fost rănit. S-a înțepat în întrebări doar de dragul de a-mi aduce mie răspunsuri. Și n-a găsit…

Doamne, ce i-am făcut sufletului meu? Cum de l-am adus în starea asta, de abia mai poate să respire? Cum să-i șterg lacrimile și să-L împing din nou înainte? Acum nu mă mai crede când îi spun că totul e posibil.

Mergi tu, Doamne, la sufletul meu și spune-i să nu-i mai fie frică. Pe tine te ascultă mereu. Amintește-i că vei avea tu grijă de el și că nu-l vei dezamăgi așa cum am făcut-o eu. Dă-i Tu o fărâmă de putere, și știu că se va ridica din loc.

Salvează-mi, Doamne, sufletul, de mine…

Dragul meu,

Dragul meu,

Ma întreabă inima de tine. Și timpul. Și uneori, oamenii din jurul meu. Le spun că vii…oare pe unde te afli? Cum îți petreci zilele? Lângă cine? Te gândești vreodată la mine?

Știi, sunt suprinsă și eu de răbdarea pe care Dumnezeu a sădit-o în sufletul meu…dacă ar fi fost după mine, poate că aș fi renunțat de mult timp la așteptare. Și nu, nu mă istovesc asteptându-te. Fiindcă bucuria mea crește cu fiecare zi ce mă apropie de tine.

Aș fi putut urca în orice tren, însă nu vreau pe altcineva în afară de tine. Poate că încă nu suntem pregătiți unul pentru celălalt, și nu aș vrea cu niciun preț să ne grăbim. Doar vreau să știi că te aștept, mă rog pentru tine și te port în suflet.

Cu drag, a ta.

Rupe lanțurile depresiei, tinere.

Fată dragă, te găsesc din nou cu ochii în lacrimi și dureri în suflet. A trecut ceva timp de când aștept să te văd zâmbind și bucurându-te de viață, însă nimic nu s-a schimbat. Rănile tale sunt încă deschise, gândurile tale încă te țin la pământ. Nici nu mai știu dacă lupți cu ele sau ai renunțat. Spune-mi, te-ai dat bătută?

Mi-aș dori din suflet să rupi lanțurile depresiei tale, o dată pentru totdeauna. Ești așa tânără, de ce petreci atâta timp în tristețe? Crezi că Dumnezeu vrea să te vadă mereu plângând și irosindu-ți timpul prețios? Imaginează-te peste zece ani, luptându-te cu aceeași problemă. Privind în urmă și realizând că nu mai poți recupera timpul în care te puteai bucura…Asta îți dorești?

Până când, draga mea? Când vei decide să devii ceea ce ești menită să fii? Puternică, luptătoare, biruitoare? Când te vei încredința cu totul în mâna lui Dumnezeu și îi vei permite să facă minuni în viața ta? Când Îi vei vorbi deschis despre tot ceea ce ți se întâmplă și Îi vei preda lanțurile durerii tale?

Decide. Decide să trăiești altfel. Decide să te vindeci. Decide să crezi. Nu uita că în lupta aceasta nu ești singură, ai alături cea mai mare putere, care întotdeauna câștigă.

Vreau să aud vești bune de la tine cât mai curând, să știi…

Astăzi…

M-am trezit cu o stare ciudată, de parcă aș fi vrut să nu se fi întâmplat. Apoi, am realizat că și ziua aceasta e o binecuvântare și am zâmbit. Mi-am amintit de diminețile acelea care începeau ca un coșmar. Atunci aveam toate motivele să mă simt rău, dar acum? Acum aveam motive de mulțumire…

Și atunci, de ce primesc totul ca și cum mi se cuvine și nu îmi deschid ochii sufletului spre binecuvântările de zi cu zi? Știm că trebuie să mulțumim, să zâmbim, să trăim în prezent, să ne bucurăm…Însă nu-i de ajuns că știm dacă nu simțim.

Am rupt lanțuri care îmi provocau răni și mă lăsau de cele mai multe ori cu ochii în lacrimi. Le-am rupt, și dintr-o dată m-am trezit în sfârșit liberă, cu mult timp și planuri de viitor. De ce caut alte lanțuri cu care să mă leg? De ce simt că nu pot face nimic?

Doamne, poate că astăzi nu am reușit să mă simt cu adevărat binecuvântată și nu Ți-am mulțumit așa cum ar fi trebuit. Poate că nu am folosit timpul meu cu folos și m-am rătăcit din nou prin gânduri zdrobitoare. Amintește-mi Tu că mâine poate fi altfel și învață-Mă să mă bucur. Arată-mi cum pot dansa în ploaie. Amintește-mi să zâmbesc cu inima și să Îți mulțumesc pentru tot…

Nu ești un eșec.

Aseară am intrat pe pagină și am lansat o întrebare: „Dacă m-ați putea descrie într-un cuvânt, care ar fi acela?” Nu căutam atenție, ci doar am simțit să vă întreb asta. În timp ce citeam răspunsurile voastre, am început să scriu în mintea mea articolul acesta…

Mi-am amintit că au fost multe momente și perioade din viața mea, în care au răsunat în gândurile mele altfel de cuvinte. Spuse de depresie, de stima de sine scăzută, de un om care nu-și dădea seama că mă doboară sau de o tăcere ce se lăsa înlocuită tot cu ale mele cuvinte…

„Eșec. Bună de nimic. Urâtă. Eșec. Nu-s suficient de buna, de inteligenta, de frumoasa. Esec. De ce m-am nascut?”Etc. Imaginați-vă o adolescentă de 16-17 ani, amărându-și zilele prin cuvintele astea pe care și le rostea aproape zilnic…Aceea eram eu. Pe măsură ce am mai crescut și descoperindu-L pe Dumnezeu mai mult, am încetat să mă mai văd prin ochii distrugători ai răului.

Cuvintele pe care mi le-ați scris voi au fost astea, repetate, în jur de 60: Minunată. Binecuvântare. Deosebită. Iubire. Lumină. Perfectă. Ruptă din Dumnezeu. Încurajatoare. Binecuvântată. Aleasă. Biruitoare. Minune. Inspirație. Sensibilă. Unică. Înțeleaptă. Autentică. Extraordinară. Talentată. Mister. Puternică.

De ce vi le redau acum? Fiindcă vreau să vi le însușiți. Vreau să vă vedeți prin ochii frumoși și calzi ai Cerului. Îmi doresc să știți că sunteți valoroși, chiar dacă nimeni din jurul vostru nu v-o spune. Îmi doresc să ridicați capul sus, cu curaj, încredințați că Dumnezeu nu v-a creat ca să fiți eșecuri. Voi sunteți oameni binecuvântați, steluțe ce luminează pe acest Pământ întunecat de răutate și durere.

Aveți grijă la gândurile voastre. Nu mai permiteți celui rău să vă amăgească. Nu vă îndemn la narcisism, însă vreau să vă văd zâmbind, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru felul în care v-a creat și pentru că-I sunteți copii.

Cu drag,

Ioana

Ce faci când pierzi controlul?

Eram pe autostradă. Persoana din stânga mea a pierdut controlul automobilului  și ne-am izbit de câteva ori doar de parapetul de pe mijlocul autostrăzii, deși aveam un tir în dreapta, mașină în spate și în față. În acele secunde, am avut în minte o singură imagine, a unei nenorociri, urmată de gândul „Doamne, ajută-ne”.

Suntem bine, iar pagubele-s doar materiale, și deși nu era momentul lor potrivit, eu sunt mulțumită că încă sunt aici. Pentru toate există o rezolvare în viață, banii vin și pleacă…

În drum spre casă, după ce a trecut impactul, am început să reflectez…și simt nevoia să-mi împart gândurile cu voi și de data aceasta.

Sunt momente în viață în care pierzi controlul.  Se întamplă oricui, nimeni nu e scutit fiindcă nimeni nu poate avea 100% controlul unei situații,  chiar dacă așa i se pare. Și atunci te izbești. Te izbești de o boală, de o relație eșuată, de un divorț, de un faliment, de o problemă financiară, de decesul cuiva, de o situație care îți lasă inima în bucăți sau măcar te zguduie puțin…

Ce faci când pierzi controlul? Plângi, te învinovățești, îți repeți la nesfârșit că ai greșit. Mă întreb, are vreun rost să reacționezi așa? Și ce dacă ai greșit? Și ce dacă ai fost depășit de situație? În astfel de clipe, e neapărat nevoie să-ți fii prieten, să nu mai plângi și să rămâi în picioare.

Viața nu te ferește de accidente. Uneori le provoci tu, alteori te lovesc ceilalți. Cu sau fără voia ta, se petrec, dar ceea ce contează este că încă ai suflare. Trebuie să găsești puterea de a te aduna și de a afirma cu tărie că poți depăși încă o problema.

Crede-mă, nu e atât de uriașă precum o vezi tu. Dumnezeu e mai mare decât ea, nu încape indoială…

La un moment dat, am zărit pe fereastră un curcubeu superb. Știți că iubesc curcubeul, nu?

Da, Dumnezeu este prezent. În toate greutățile noastre, El stă ascuns într-o binecuvântare ce aduce rezolvări…