Menu

De la vis spre împlinire

Nu te-am întâlnit încă, dar…

Când privesc spre viitor, știu că te afli și tu acolo, deși nu te-am văzut vreodată până acum. Viitorul îmi este la fel de incert când e vorba de tine, iar eu habar nu am în ce moment cărările noastre se vor intersecta. Timpul și distanța ne despart, însă acestea nu sunt piedici în voia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, sunt mari binecuvântări dacă știm să le folosim cu un scop bun.

Eu te aștept, neștiind dacă la rândul tău, mă aștepți și tu. Te aștept, deși uneori mi se pare că s-a făcut târziu. Te aștept, deși mi se mai face dor, din când în când.

Da…mi-e dor de un glas pe care nu l-am mai auzit și de o privire pe care n-am mai zărit-o nicăieri. Mi-e dor de omul special pe care îl voi cunoaște cândva. De tine.

Mă rog pentru tine. Cerul te veghează și îți păzește pașii. Sufletul tău nu este singur…fiindcă Dumnezeu te iubește, iar eu sunt cu gândul aproape de tine. Oamenii iubiți nu sunt niciodată singuri.

Ai grijă de sufletul tău,

Ziua în care Dumnezeu mi-a spus „nu”

Mi s-a pus un nod în gât. Am amuțit. Credeam că dacă am așteptat o perioadă lungă de timp, meritam să primesc un răspuns pozitiv. Mi se cuvenea. „Dacă știai că nu se poate, de ce nu mi-ai zis mai înainte?” mi-am spus în gând, simțindu-mă revoltată. Și apoi am înțeles că răspunsurile Lui, fie că-s pozitive sau negative, vin la timpul stabilit de El. De ce? Asta încă nu știu…

Am crezut mereu că cel mai greu este ca în rugăciune să ceri ca voia Lui să fie, însă m-am înșelat. De fapt, greu este să împlinești ceea ce ai spus atunci când voia ta nu coincide cu voia lui Dumnzeu. Nu știu cum se întâmplă la alții, dar eu mi-am picat testul cu brio.

      -Nu vreau să mă mai încred în Tine. Simt că m-ai dezamăgit, i-am șoptit printre lacrimi.

      -Tu ți-ai pierdut răbdarea. S-a încheiat un capitol, nu povestea ta. Povestea ta continuă, dar tu trebuie să aștepți ceea ce urmează.

     -Și-mi vei cere din nou să merg prin credință, nu-i așa?

    -Te-am purtat până în mijlocul oceanului. De ce renunți acum? Știu că ești pierdută, confuză și că nu vezi țărmul. Dacă ai pornit cu mine la drum, de ce mă părăsești când dai de greu? Crezi că nu știu încotro să-ți port pașii? Eu, creatorul Universului.

    -Nu înțeleg nimic din ceea ce s-a întâmplat. Nu pot să accept că mi-ai spus „nu”.

    -Într-o zi îmi vei mulțumi pentru că nu ți-am dat ceea ce ți se pare bun acum. Vei înțelege planul Meu numai împlinindu-l. Nu-mi mai cere să-ți prezic viitorul, nu sunt un vrăjitor. Sunt Dumezeu și sunt lângă tine.

    -Cum să cred că ești dacă nu te văd?

    -Cum să uiți de momentele în care ți-am arătat că sunt?

Poate că și ție, la un moment dat, Dumnezeu ți-a spus „nu”. Sau poate că ți se va întâmpla. Nu mă întreba de ce, fiindcă astăzi nu pot să scriu răspunsuri. Cândva, atunci când voi ști, voi împărtăși cu tine. Dar acum, îți zic ceea ce îmi spun și mie:

Să nu uiți că încă ai un scop, un dar, o destinație și un vis de împlinit. Vor fi alte da-uri.

Ține-mă de mână în întuneric.

M-am pierdut. Nu mai văd nimic, nici calea, nici oamenii, nici pe Tine. Ține-Mă de mână până când ajung la lumină. Nu-mi da drumul.

Mă sufoc. Simt că am rămas fără aer, că nu mai pot face nici un pas înainte. Nu-mi da drumul.

Am întrebări, confuzii, lupte. Nu-mi da drumul.

Știu că ești. Așa cum ai fost și înainte de întemeierea lumii, când ai poruncit „Să fie lumină”. E liniște acum, nu spui nimic, însă știu că vei face lumină și în întunericul meu, mi-ai promis. Și până atunci, te rog să nu-mi dai drumul.

Mă prăbușesc în gol. Nu știu unde voi ajunge, dar Tu rămâi cu mine.

Mi-e frică. Am obosit. Plâng. Dar tu nu-mi da drumul. Căci nici eu nu voi renunța la Tine…

Prinde-mă dacă poți! Sau mai bine zis…dacă vrei.

N-am vrut niciodată să alergi după mine. Tocmai de aceea, atunci când te-am văzut, m-am oprit pe loc și am așteptat. Nu am vrut să mă joc cu tine, să-ți sar în brațe cu forța sau să îți manipulez cumva sentimentele. Am tăcut, te-am privit cu întreg sufletul, și am așteptat.

Între noi a fost mereu, parcă, o barieră peste care tu nu ai reușit să treci. Nu știu de unde a apărut sau de ce trebuie să fie așa.

Am sperat că într-o zi îți vei face curaj să o depășești. Că mă vei lăsa să-ți ating și mâinile, și sufletul, și viața. Ar fi fost reciproc, nu mă îndoiesc nicio clipă. Dar tu ai rămas în același punct. Nu ai rostit nici măcar un cuvânt, și am presupus că pur și simplu, nu-ți pasă.

Nu-i vorba că nu te-aș mai aștepta, dar mi-e teamă că nu ești tu, și că ar trebui să renunț. Așa că mă îndepărtez, continuându-mi drumul. Chiar dacă mă doare și nu am răspunsuri la întrebări. Nu încă, fiindcă sunt sigură că într-o zi voi înțelege de ce.

De mă vei vedea plecând și-ți vei dori să fiu în viața ta, vei călca pe urmele pașilor mei, și într-o zi, mă vei opri.

Așa voi ști că ești tu. Așa voi ști că a fost voia lui Dumnezeu.

Prinde-mă dacă poți! Sau mai bine zis…dacă vrei. Dacă inima te împinge înainte. Dacă Dumnezeu îți poartă pașii spre mine. Și nu, nu trebuie să alergi după mine chiar dacă plec. E de ajuns să-mi urmezi inima cu pași înceți, dar hotărâți. Să ai grijă de tine!

Cum știi că NU e iubire.

 

Orice mizerie dintre doi oameni își găsește ca scuză iubirea. Și continuă. Și trebuie acceptată. Și e o normalitate, că doar „ne iubim”.

Nu mai faceți din iubire o dependență fizică și psihică de alt om. Nu-l iubești atunci când scopul este să-ți satisfaci nevoile emoționale și sexuale. Iubirea nu e egoistă.

Nu e iubire atunci când te pierzi pe tine, când nu mai știi cine ești, când ești manipulat/ă, iar valorea ta este definită de ochii celuilalt.

Nu mai spune că-l iubești din cauză că te doare sufletul și îi simți lipsa. Nu tot ceea ce simți e iubire. Doare frica de singurătate. Doare respingerea. Doare acea lipsă a ceea ce el îți oferea.

Nu este iubire atunci când trebuie să alergi după el și să-i cerșești atenție, pentru că iubirea stă pe loc și oferă fără să aștepte ceva în schimb.

Sentimentul de iubire este pur. Nu îl mai tăvăliți prin noroi. Nu-l mai amestecați cu altele.

Iubești sau doar ți se pare că iubești?

Deschide ochii înainte de a te căsători. Nu te grăbi!

Viața este o înșiruire de alegeri, însă din punctul meu de vedere, două sunt extrem de importante. Prima, să alegi a-L urma pe Hristos, iar a doua să alegi bine omul cu care te căsătorești.

Dacă ești tânără și necăsătorită, articolul acesta este pentru tine.

Provin dintr-o familie în care relația dintre părinții mei nu a fost niciodată un motiv pentru a crede că iubirea există. Pe scurt, multă violență, insulte și un tată care a avut mereu relații cu alte femei.  O mamă credincioasă, un tată care căuta cu orice preț să dărâme. O continuă luptă.

Este povestea multor familii, și deși lucrurile sunt acceptate așa cum sunt, nu trebuie considerate normale. De aceea, astăzi mă voi folosi de propria experiență pentru a scrie câteva sfaturi în legătură cu alegerea omului cu care să-ți petreci restul vieții. Pentru că uneori te îndrăgostești de cineva care nu-i pentru tine, iar peste câțiva ani, ori divorțezi, ori mergi până la capăt suferind.

Fii cu un om care te valorează, crede în tine, te încurajează și te sprijină în visurile tale. Un om care să-ți spună că ești frumoasă, care îți vede calitățile și e dispus să ți le zică de fiecare dată când tu uiți. Nu ai idee cum e să trăiești lângă cineva care nu știe să te aprecieze și te face să crezi că ești un nimic. Nu ai idee cât de mult te poate afecta. Știi că e important să te înconjori cu oameni de calitate. Cu atât mai mult când e vorba de omul lângă care te trezești și adormi.

Fii cu un om cu care poți să construiești un viitor. Un bărbat luptător, care nu renunță ușor. Un om cu care poți să comunici, fără să urlați unul la celălalt, și cu care poți crește copiii frumos.

Fii cu un bărbat care are principii și valori sănătoase.  Amintește-ți că nu există iubire fără respect. Dacă fiind într-o relație cu tine se uită după altele, nu te gândi că un inel pe deget îl va opri de la a te înșela.

Te rog, deschide bine ochii înainte de a-l alege pe el. Nu îl alege dacă doar tu ești îndrăgostită. Nu te grăbi. Întreabă-L pe Dumnezeu până îți răspunde și ești sigură ca a fost răspunsul Lui.

Știu că trăim într-o societate care îți spune că iubirea pură nu mai există. Tot ceea ce vedem în jur nu te motivează să îi contrazici. Pentru că iubirile adevărate, de-o viață întreagă, sunt rare. Dar ți se poate întâmpla atâta timp cât știi cine ești, știi ceea ce vrei și știi ce fel de Dumnezeu te-a creat.

Demonstrează-le că se poate.

Noi doi și un zid.

Tocmai asta nu am vrut niciodată. Să te doresc cu atâta ardoare și să nu fii. Să mă trezesc dimineața și să aștept un mesaj de la tine. Să știu că îți pasă. Dar tot ce simt acum e că piatra dorului s-a așezat peste sufletul meu, și parcă-s prinsă cu totul sub ea. Nu pot să îți scriu și nici să îți mărturisesc ce impact ai asupra mea.

Aștept. Mereu am așteptat să faci un pas către mine. Era de ajuns unul, iar eu i-aș fi făcut pe ceilalți 99. Dar poate că nu trebuia să fie așa, nu ar fi fost corect și nu ajungeam nicăieri.  Tăcerea a construit un zid între noi. Ai idee de câte ori am vrut să sar peste el?  Și uneori chiar am încercat. Mi-a fost frică, dar m-am cațărat sus, pe el. M-ai văzut de pe partea cealaltă, nu? Aș fi vrut sa ajung la tine, însă tu nu îți intindeai mâinile ca să mă prinzi. Așa că am renunțat și m-am întors jos, în același loc.

Știi de câte ori am privit în sus, așteptând să vii? Mă rugam ca într-o zi să îți faci curaj, să-ți înfrunți temerile, să lupți. N-am primit niciun răspuns, și asta mă făcea să învinovățesc Cerul pentru că nu te ajuta. Deși mă întreb, cum să te ajute dacă tu nu vrei? Cu forța? Să te oblige să urci? Cerul n-ar face asta niciodată, Îl cunosc prea bine.

Uneori, mă îndoiesc de faptul că te afli încă după zid, că n-ai plecat. Nu te aud. Nu te văd. Nu știu nimic. Trăiesc cu speranța și așteptarea că ești încă acolo. Poate că de asta sunt și eu încă aici. M-am gandit de multe ori să plec, dar cumva, am rămas. Am dat câtiva pași înapoi, dar n-am reușit să nu mă întorc fiindcă inima mă trăgea lângă zid. Știi ce nevoie aveam de o îmbrățișare? Mă puneam în fața zidului, ca o disperată, și întindeam brațele către el. Tu n-ai aflat vreodată. Și zidul era rece, greoi, nu îmi primea iubirea și nici nu oferea nimic. Știi de câte ori am căzut la pământ, lângă acel nenorocit de zid, și am plâns de dorul tau? Am crezut că o sa auzi și o să mă salvezi, deși poate îi mai bine că nu ai știut. Nu voiam să vii din milă, ci pentru că mă iubeai…

Am plantat o gradină cu flori aici. Le-am pus și nume. Una se cheamă Speranța, alta Credința, alta Răbdarea. Pe cea din urmă o smulg atunci când mă supăr, dar apoi crește la loc. Și le ud cu lacrimile mele, zi de zi, dar nu observ nicio diferență la ele. Sunt tot la fel de mici. Credința e cea care mă încurajează atunci când vreau să renunț. Speranța e cea care mă ține în viață atunci când îmi pierd cheful de a trăi.

Ah, despre Cer nu ți-am spus nimic. În fiecare zi îl privesc și mă bucur că El nu se desparte în două, în funcție de zidul dintre noi. E unul singur. Câteodată, mă întreb dacă Îl vezi la fel cum Îl văd și eu. Când pe bucățica mea de cer e înnourat, îmi doresc ca la tine să fie soare. Când e furtună, mă rog să nu te sperii și să fii bine. Să ai răbdare până trece. De când sunt singură aici, fără tine, doar eu și Cerul, am învățat să mă rog mereu pentru tine. Tot ce ți-as spune ție, îi spun lui Dumnezeu. De câteva ori, i-am cerut să mearga la tine și să te ia în brațe în locul meu. Sper că m-a ascultat.

Eu te mai aștept, să știi…

Nu pierzi ceea ce nu-ți aparține.

Câteodată, trebuie să renunți la ceea ce tu crezi că este bun pentru tine. Chiar dacă era tot ce ți-ai dorit, sau ți se pare că nu o să mai găsești vreodată ceva la fel de bun, sau ai așteptat mult ca ceva să se schimbe. Trebuie să-i dai drumul, să nu-ți mai pui întrebări și să crezi că dacă Dumnezeu îți spune să renunți este pentru că are pregatit ceva mai frumos. Nu te încăpățâna să ții strâns oameni care îți provoacă răni. Nu-ți fie teamă că ești tu cel care iese pierzător. Nu pierzi ceea ce nu-ți aparține, ci pur și simplu, nu era pentru tine. 


Acceptă și înțelege. Fii matur în credinţă. Nu lupta lupte din care ieși cu nimic.

Dă-le drumul. Oamenilor, relațiilor, prietenilor, așteptărilor. Nu ține cu forța absolut nimic. Meriți tot ceea ce rămâne doar pentru că au văzut cât de mult valorezi ca om. Meriți persoane care știu că ești printre cei puțini, și nu vor să te piardă. Meriți oameni care te iubesc pur.

Plângi. Simte durere. Fii singur. Dar rămâi demn și nu te întoarce în locurile care te distrug.

În lume este nevoie de Dumnezeu.

E trecut de miezul nopții, iar gândurile mele răsună mai zgomotos ca oricând.

Mă simt dezamagită de lumea în care trăim și de tot ceea ce văd în jurul meu. Respect și accept pe toată lumea, însă nu-i pot spune răului bine. Nu mă încadrez și mi se pare că-s ca un copil pierdut într-o lume mare.

Familia nu mai este familie, iubirea nu mai este iubire, decența și bunul simț nu interesează pe nimeni. Înțeleg că omul evoluează, că are libertatea de alege și că poate avea propria definiție a termenului „normal”…însă prea multe lucruri se îndreaptă în direcția greșită, și deși sunt deschisă la minte și refuz să critic, nu pot fi de acord.

Nu mă afectează personal cu nimic, pentru că știu că Dumnezeu există și că în lume sunt mulți oameni frumoși, de calitate, însă mă întristează.

Am plecat din România în urmă cu 6 ani și am locuit în 3 țări. De aproape 4 ani locuiesc în Suedia. Aici, absolut totul este privit ca și cum ar fi normal…deși nu e. Într-o zi, am întâlnit în metrou un om mai în vârstă, și deși inițial am avut falsa impresie că e ciudat, am descoperit apoi un suflet credincios, bun, frumos. Știți ce mi-a zis? “Suedia, e o țară dezvoltată economic, oamenii nu au lipsuri materiale…dar aici lipșește Dumnezeu. Oamenii nu mai cred în El.”

Și așa e.

Știți cum este acolo unde Dumnezeu lipsește? Oameni triști și extrem de singuri (chiar dacă la party-uri râd și par că se distreaza). Depresii. Suiciduri. Relații eșuate. Visuri frânte. Lipsa iubirii. Interese materiale și sexuale. Vieți trăite fără niciun scop. Excese și dependențe.

Nu e de ajuns să crezi într-o energie care e cu tine întotdeauna, să meditezi sau să fii spiritual. E nevoie de un Dumnezeu real, de Hristos. E nevoie de schimbare, de creștere, de o evoluție care începe din interior. E nevoie de suflet și de iubire din Dumnezeu.

Sunt dezamăgită, dar mă bucur că port în mine o bucățică de Cer. Că L-am cunoscut pe Iisus. Că încă cred în iubirea din Dumnezeu, în puritate, decență și bun simț. Mă bucur că învăț să devin un om mai bun și mai frumos. Că trăiesc cu un scop. Că abia aștept să văd ce a pregătit Dumnezeu pentru mine. Și nu, nu îmi este ușor deloc, dar mă bucur fiindcă indiferent de cum e drumul, știu că mă îndrept spre Cer.

Când voi ajunge la capătul vieții, vreau să fiu mulțumită de faptul că am trăit frumos…

Nu, nu sunt bine.

Sunt om. Asta înseamnă că simt, plâng, cad, mă doare, lupt, eșuez, mă prăbușesc. Nu sunt mereu bine și nu pot să zâmbesc, pretinzând că totul e în regulă.

Nu mă plâng și nici nu-ți cer ajutorul. Vreau doar să mă crezi atunci când spun că sunt extenuată. Nu caut scuze și nu aștept să mă înțelegi.

Nu, nu sunt fericită întotdeauna și nu merge totul ca pe roate. Nu știu cum sunt ceilalți, nici cantitatea greutăților lor, nici puterea de a le purta în spate.  E diferit la fiecare în parte, nu e nimic de comparat.

Viața nu e perfectă pentru nimeni. Viața roz e doar în impresia unora despre alții. E doar o aparență. Eu văd depresii, probleme financiare, boli, dureri, griji și altele.

Nu, nu sunt bine, dacă asta vrei să știi. De sperat, încă sper. De crezut, încă cred. De așteptat, încă aștept. Dar acum nu sunt bine, și e în regulă să nu fiu. E parte din viață.

Merg înainte chiar dacă plouă. Trebuie să apară curcubeul și pe Cerul meu…