Menu

De la vis spre împlinire

Când viața nu mai poate fi îmbrăcată într-o metaforă.

Îmi place să cred în extraordinar. În opinia mea, miracolele se întâmplă. Dumnezeu ascultă și îți poate răspunde în secunda următoare. Este posibil. Greutățile pot fi îmbrăcate într-o frumoasă metaforă, ca să poți face un pas înainte. Dar adevărul este că uneori, nimic nu mai are niciun efect pozitiv asupra ta. E pustiu, ți se pare că ai rămas pe loc, că nu mai ai puteri să lupți, că pur și simplu, nu te mai interesează absolut nimic. 

Citisem o carte în care era vorba despre un om, care ajuns la capătul puterilor, cade pe genunchi și o noapte întreagă așteaptă ca Dumnezeu să-i vorbească. Sau să-i schimbe situația. Și ghiciți ce, nimic nu s-a întâmplat. Și eu am trecut prin asta, poate și tu treci acum. Nu te ajută să citești că lacrimile se transformă în bucurii, că Dumnezeu îți zidește inima prin durere, că vor crește flori printre crăpăturile inimii tale. Astea-s doar niște cuvinte îmbrăcate în speranță, o speranță fără efect. Cum să te asculte Dumnezeu, dar să tacă? Cum să-ți vadă El situația și să nu o schimbe? Așa că nu, nu mai ai nevoie de metaforele și de personificările mele. Astăzi le las deoparte.

Ca să îți spun că poate, extraordinarul încă nu ți s-a întâmplat, dar tu trebuie să crezi oricum. Că poate nu ai primit minunea dorită, dar trebuie să deschizi ochii și să VEZI ceea ce deja ai. Că poate nu ești fericită și nu vei fi peste noapte, dar poți căuta orice mic prilej de bucurie. Vreau să-ți spun că și tu ai fost înzestrat cu un dar, că nu ești un eșec. Că dacă ești depresiv, să continui să respiri. Că dacă nu ai bani ca să-ți plătești chiria sau să mergi în nu știu ce loc în vacanță, e în regulă. Vei avea. Sunt chestiuni trecătoare, nu îți distruge sănătatea pentru acestea. Că dacă nu ești însurat/măritată și te simți din când în când trist/ă, e normal. Acceptă sentimentul și trăiește ziua de astăzi. Că da, Dumnezeu tace și deși are puterea de a schimba totul într-o clipă, o face doar când vrea El. E voia Lui. Și dacă vrei să te superi, supără-te. Manifestă-ți sentimentele. Dar nu renunța. 

Lucrurile sunt într-o continuă schimbare, căci acesta este cursul vieții. Ceea ce azi îți întunecă gândirea și sufletul, peste un an va fi doar o amintire. Cele mai multe lucruri nu vor mai conta peste o vreme, de ce permiți să conteze atât de mult acum? 

Îți propun ca astăzi doar să trăiești. Cu bune și cu rele. Cu lacrimi în ochi. Cu o durere în suflet. Dar cu credința că există ceva, cineva mai puternic decât tine, care este în control, chiar dacă nu pare a fi. Nu te lăsa doborât/ă. 

Rămâi singură până când îl vei întâlni pe EL.

Sunt clipe în care îți este urât să fii singură, în care ți-ai dori să-ți fie alături și el. Asta nu înseamnă că ești nefericită sau că urăști perioada asta, dorindu-ți cu ardoare ca el să apară, ci pur și simplu inima îți cere. Dacă în inima ta e viu visul de a-ți împarți viața cu cineva, atunci este inevitabil să nu îl vrei, să nu-l aștepți. 

Dar asta nu înseamnă că trebuie să te mulțumești cu puțin, doar ca să fii și tu căsătorită sau să ai pe cineva. Vezi tu, e ușor să găsești un om cu care să-ți împarți trupul pentru o noapte. Viața pentru câteva săptămâni, luni. Sau inima cu un om care nu te iubește. Dar crede-mă, nu asta meriți. 

Rămâi singură până când îl vei întâlni pe EL.  Pe cel căruia îi pasă măcar la fel de mult pe cât îți pasă ție, și ți-o arată. Pe cel care atunci când te întâlnește, nu își mai dorește pe altcineva. Pe cel care înainte să îți pună un inel pe deget, caută voia lui Dumnezeu. 

Pentru el vei fi mai mult decât și-a imaginat vreodată și Îi va mulțumi zilnic lui Dumnezeu pentru tine. Te va îmbrățișa în clipele dificile și te va iubi chiar și atunci când nu ești bună de iubit. El îți va fi loial. Va fi sursa zâmbetului tău, căci zâmbetul tău îi va hrăni bucuria. 

Rămâi singură până îl vei întâlni pe cel care te va prinde de mână și nu îți va mai da drumul până la ultima suflare. Cu el îți vei putea împarți bucuriile, tristețile, greutățile, reușitele, visurile. Viitorul. Când îl vei privi și îl vei asculta, vei ști că viitorul tău trebuie să fie cu el. Și al vostru în palma lui Dumnezeu. 

 El nu va fi perfect, dar va fi tot ce ți-ai dorit vreodată. Și cândva, îți vei mulțumi ție că ai așteptat.  

11 lucruri de luat aminte.

1. Nu te stresa, toate lucrurile sunt trecătoare. Fă ceea ce poți și amintește-ti că stresul nu te ajută cu nimic.

2. Ai grijă unde îți sădești expectanțele. Dezamăgirea doare.

3. Nu te implica mai mult decât e nevoie. Nu investi gânduri și sentimente în oameni care nu-ți arată că le pasă.

4. Păstrează viu gândul că cine vine din mâna lui Dumnezeu, rămâne. Că dacă tu ți-ai făcut partea și nu ți s-a răspuns la fel, e mai bine să îți reduci la tăcere speranțele.

5. Norii trec. Când plouă, viața îți pare sumbră, însă nu uita de existența soarelui. Vor veni și zile mai bune.

6. Cultivă răbdarea. Dacă e nevoie să aștepți, așteaptă. Timpul îți va răspunde mai devreme sau mai târziu.

7. Gândește rațional, nu cu inima. Știu, inima joacă un rol important, însă uneori… ea chiar nu știe că nu-i bine să simtă atât de mult. Ea cere și punct. Ceea ce cere nu se împacă mereu cu rațiunea, cu realitatea.

8. Când nu mai poți și vrei să renunți, amintește-ți că mai sunt multe lucruri de trăit. Viața pune punct doar la ultima ta suflare. Trăiește-ți întreaga poveste, scrie cu pașii tăi cartea vieții tale, nu sări la ultimile rânduri.

9. Respiră. Respiră când e greu. Respiră când lacrimile curg. Respiră când e zgomot în minte și în suflet.

10. Ești iubit/ă. Te afli în sufletele unor oameni. Iar asta contează mult.

11. Mulțumește. Chiar și atunci când îți este greu să o faci, mulțumește.

Dacă mă voi căsători vreodată…

Dacă m-aș fi grăbit să mă căsătoresc, nu mai eram singură de ceva vreme. Dacă m-aș fi grăbit și aș fi spus “da” oricui, astăzi probabil că aș fi fost la al treilea divorț. Măcar. 

Dar eu nu m-am grăbit. Unii au spus că sunt pretențioasă, că am așteptări prea mari. Alții spuneau că poate sunt prea retrasă, nu ies în cluburi sau nu sunt ușor de abordat. Nu mi-a păsat și nu îmi pasă nici acum. Da, cer mult pentru că ofer mult. 

Dacă mă voi căsători vreodată, vreau să se întâmple cu cel care mă iubește din toată inima. Cel care mă iubește pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce găsește în sufletul meu, pentru felul în care gândesc. Cel care mă vede frumoasă și care mă privește de parcă nu mai există altcineva în jurul meu. Cel pentru care sunt nu doar o fată specială, ci cea mai specială. Îl voi alege pe cel care înțelege că nu pot fi perfectă, care îmi acceptă minusurile. 

Dacă mă voi căsători vreodată, va fi cu un bărbat dispus să străbată oceane doar ca să ajungă la mine, să fie cu mine. Iubirea înseamnă sacrificiu, însă sacrificiul înseamnă nimic atunci când îl faci din iubire. Iubirea înseamnă efort și renunțare. Pentru el vreau să fiu o prioritate. Se întâmplă în mod involuntar atunci când iubești. Să pui pe primul loc ceea ce iubești. 

Dacă mă voi căsători vreodată, îl voi alege pe acela care e dispus să rămână până la sfârșitul vieții. Cel care îmi oferă certitudinea că nu va renunța la primul obstacol, că va rămâne și în boală, și în suferință, și când ne ciocnim în idei, și când întâmpinăm dificultăți, și când esuez sau cad în depresie. Un bărbat căruia nu îi este teamă de un angajament. Fiindcă iubirea înlătură frica, nu? Cum să stai pe gânduri atunci când știi că pe ea o vrei, că în brațele ei te simți acasă, că nu-ți imaginezi ziua de mâine fără ea? 

Dacă mă voi căsători vreodată, vreau să simt prin toți porii și cu fiecare părticică a inimii mele că el e cea mai bună alegere. Că e darul lui Dumnezeu pentru mine. Că îl iubesc cu o iubire care curge din Cer, care crește și ne modelează, ne face mai buni. 

Mă voi căsători cu el doar dacă Dumnezeu face parte din viața lui, iar El ne-a confirmat amândurora că întâlnirea noastră a fost în planul Lui. Fie începem cu El să pășim pe un singur drum, fie drumurile noastre se separă.

Știți, tocmai de aceea nu se merită să tânjești după un om care nu se aliniază cu principiile tale, care nu e dispus să îți demostreze că îi pasă și nu te vede ca pe unica lui alegere. Lucrurile sunt simple. Simți sau nu simți. Știi sau nu știi. În iubire nu este loc pentru jocuri. Cel puțin, nu în iubirea scrisă de Cer, menită să dureze până în eternitate. 

Poate că ceea ce am scris eu aici pare desprins dintr-o poveste. În secolul acesta, chiar e poveste. Dar știu că se poate. Mai rar, ce-i drept, dar e posibil. Iubirea există. Soții buni și soțiile bune, care realmente iubesc, care nu înșeală și rămân până la ultima suflare, există. Și decât să trăiesc ceva mai puțin de atât, prefer să fiu singură.

Bine ai venit, vară!

Știi, mi-a plouat cam des în suflet în ultima vreme. Am adunat atâtea nemulțumiri, gânduri, îndoieli și griji încât visurile mele s-au înecat.  Au curs multe lacrimi și a tunat cu multă tristețe. Am nevoie de soare. Am nevoie să-mi aduci bucurii și liniște. Am nevoie să-mi amintești zilnic că Dumnezeu există. 

Te primesc în suflet cu speranță. Te îmbrățișez ca pe speranța pe care o așteptam. Te primesc știind că în tine este putere. Și oh, câtă nevoie am de putere! 

Poartă-mi pașii spre ceea ce este bun pentru mine, spre visurile mele, spre oamenii potriviți. Fii o vară care să-mi aducă liniște. Nu-ți cer iubire. Fă-mă iubire. 

Și când va fi să plouă, să fie o ploaie scurtă, cu soare. Iar eu vreau să zâmbesc. Învață-mă să alerg spre curcubeu. Și să mă bucur. 

Bine ai venit, vară! Fii o vară care vindecă! Fii un soare care usucă lacrimile! Fii binecuvântată! Fii memorabilă! 

Pentru copiii care au trăit coșmaruri și au îndrăznit să creadă în visuri.

Nu am de gând să scriu despre cât de minunat este să fii copil, să nu te îngrijorezi, să te bucuri și să nu porți poverile de adult. Nu, căci copilăria a fost pentru unii o perioadă urâtă, un coșmar care le-a îngreunat pașii și le-a provocat răni. O perioadă care a turnat greșit temelia pe care s-a zidit viitorul adult. Pentru ei scriu. Și pentru mine.

Nu mi-e dor de copilărie. Nu mi-e dor să fiu copil. Nu mai trăiesc în trecut, a rămas acolo și tind să cred că nu mă mai afectează, însă amintirile le port cu mine până la ultima suflare. Și-mi amintesc… secvențe în care tata o lovea cu brutalitate pe mama. Și îmi amintesc de mine, un copil de un metru și ceva, încercând să-l opresc, plângând, țipând să o lase în pace, fără putere. Îmi amintesc cum în ziua în care am împlinit unsprezece ani, n-am avut cadouri, nici tort, nici bucurie. Ci doar o cerință spusă în gând, atunci când se certau la telefon și el o amenința. Să nu se lase cu bătaie, cu scandal, măcar de ziua mea. Da, frica pe care am simțit-o în multe clipe atunci a rămas încă vie. De ce să-mi mai fie dor? De faptul că plângeam des, dar nu din cauză că m-am lovit în genunchi? De ce să-mi fie dor? Sub carcasa de copil, sufletul începea să se maturizeze… 

Copilul de ieri l-a învățat multe lecții pe adultul de astăzi. Copilul trist a devenit adultul care încearcă să zâmbească în orice circumstanță, să lupte până la capăt.  Lipsa unui cămin armonios, în care să afle ce-i iubirea, l-a purtat către cele mai înalte visuri. Și a învățat să creadă în iubire chiar dacă nu a văzut-o niciodată în jurul lui. 

Mesajul acesta este pentru copiii care au trăit coșmaruri și au îndrăznit să creadă în visuri. Pentru cei care n-au primit totul pe tavă, care n-au fost răsfățați și au învățat să prețuiască orice lucru.  Pentru copiii care și-au pierdut un părinte la o vârstă fragedă. 

Poate că deseori v-ați plâns și v-ați întrebat de ce la voi a fost așa, de ce nu v-ați aflat printre cei privilegiați. Nu am răspunsuri. Nu știu de ce. Dar sunt convinsă că toate întâmplările neplăcute v-au fost de folos. Că aveți ceva în plus. Că povestea voastră a început așa cu un scop. Înainte, cu zâmbetul pe chip și cu speranță în suflet!

Pentru copiii care au trăit coșmaruri și au îndrăznit să creadă în visuri.

Nu am de gând să scriu despre cât de minunat este să fii copil, să nu te îngrijorezi, să te bucuri și să nu porți poverile de adult. Nu, căci copilăria a fost pentru unii o perioadă urâtă, un coșmar care le-a îngreunat pașii și le-a provocat răni. O perioadă care a turnat greșit temelia pe care s-a zidit viitorul adult. Pentru ei scriu. Și pentru mine.

Nu mi-e dor de copilărie. Nu mi-e dor să fiu copil. Nu mai trăiesc în trecut, a rămas acolo și tind să cred că nu mă mai afectează, însă amintirile le port cu mine până la ultima suflare. Și-mi amintesc… secvențe în care tata o lovea cu brutalitate pe mama. Și îmi amintesc de mine, un copil de un metru și ceva, încercând să-l opresc, plângând, țipând să o lase în pace, fără putere. Îmi amintesc cum în ziua în care am împlinit unsprezece ani, n-am avut cadouri, nici tort, nici bucurie. Ci doar o cerință spusă în gând, atunci când se certau la telefon și el o amenința. Să nu se lase cu bătaie, cu scandal, măcar de ziua mea. Da, frica pe care am simțit-o în multe clipe atunci a rămas încă vie. De ce să-mi mai fie dor? De faptul că plângeam des, dar nu din cauză că m-am lovit în genunchi? De ce să-mi fie dor? Sub carcasa de copil, sufletul începea să se maturizeze… 

Copilul de ieri l-a învățat multe lecții pe adultul de astăzi. Copilul trist a devenit adultul care încearcă să zâmbească în orice circumstanță, să lupte până la capăt.  Lipsa unui cămin armonios, în care să afle ce-i iubirea, l-a purtat către cele mai înalte visuri. Și a învățat să creadă în iubire chiar dacă nu a văzut-o niciodată în jurul lui. 

Mesajul acesta este pentru copiii care au trăit coșmaruri și au îndrăznit să creadă în visuri. Pentru cei care n-au primit totul pe tavă, care n-au fost răsfățați și au învățat să prețuiască orice lucru.  Pentru copiii care și-au pierdut un părinte la o vârstă fragedă. 

Poate că deseori v-ați plâns și v-ați întrebat de ce la voi a fost așa, de ce nu v-ați aflat printre cei privilegiați. Nu am răspunsuri. Nu știu de ce. Dar sunt convinsă că toate întâmplările neplăcute v-au fost de folos. Că aveți ceva în plus. Că povestea voastră a început așa cu un scop. Înainte, cu zâmbetul pe chip și cu speranță în suflet!

Asta-i partea întunecată a vieții. Mergi înainte.

Sunt zile în care simplul fapt de a respira constituie un efort. În care zambești și pretinzi că totul e în regulă, deși în suflet îți plouă. Sunt drumuri lungi pe care le străbați prin întuneric, fără să înțelegi de ce e așa, și nu altfel, nu cum îți dorești tu. Și culmea, credința ta e la pământ. Ai senzația că Dumnezeu e absent, că nu mai există. Iar dacă există, cu siguranță e bun doar cu unii, de tine a uitat. Sunt perioade în care ești îngenucheat de anxietate, de depresie, de gânduri. Sunt zile în care ai obosit să aștepți, să speri, să crezi. Sunt clipe în care ai prefera să nu mai fii. 

De ce nimeni nu vorbește despre toate astea? De ce își urlă cu toții fericirea și îți cer să fii fericit? Fiindcă mai devreme sau mai târziu, te intersectezi cu partea întunecată a vieții, și nu-i ușor să o accepți. Să-i supraviețuiești. Să ai răbdare și să nu renunți. 

Unii au o viață mai ușoară decât alții, nu-i un secret. Nu ne aflăm cu toții în dreptul aceluiași nivel de suferință. Extremele sunt des întâlnite. Unul primește de-a gata tot ceea ce altul obține prin multă muncă. Viața e nedreaptă, asta-i concluzia mea. Și degeaba te cerți cu ea. În schimb, se spune că Dumnezeu e drept. Și încă nu pot afirma că sunt de acord, nu până când nu voi trăi pe propria piele acest lucru.

Tot ceea ce vreau să transmit prin mesajul acesta este că dacă viața ta e tristă sau tu ești trist, dacă ți se pare totul nedrept și nu înțelegi de ce, dacă încă n-ai primit răspunsuri la întrebări și te lupți să supraviețuiești, dacă ai obosit și nu mai ai chef de nimic, dacă te întrebi pe unde e Dumnezeu fiindcă nu-L mai simți, ei bine, nu ești singurul. Asta-i partea întunecată a vieții. Doar mergi înainte. 

Prefer să aștept o relație diferită.

Vreau un om pe care să-l vreau și care să mă vrea din toată inima. Să nu ne alegem din milă, sau pentru că unul dintre noi insistă, sau pentru că vrem să ne alinăm singurătatea. Nu vreau să închid ochii, fiindcă știu că iubirea ți-i deschide. 

Nu vreau o relație care să înceapă cu jocuri. Nu-mi plac jocurile, ci momentul în care oamenii își spun reciproc intențiile, cu sinceritate. 

Nu-mi doresc să fim iubiți/concubini pentru câțiva ani, până când ne dăm seama dacă vrem să spunem “da” în fața altarului. Știm sau nu știm. N-are sens să ne investim timpul și sentimentele într-o relație care nu începe cu gândul “până la sfârșitul vieții” și nu se concretizează în urma acestuia.

Dacă Dumnezeu nu se află la temelia căsniciei noastre, mai bine renunțăm. Vreau ca El să fie prezent. Și în viața ta, și în a mea. În a noastră. Consider că cea mai strânsă funie, care nu se va rupe indiferent de circumstanțe, este între noi trei. Eu, tu și El. Și mai cred că iubirea care izvorăște din El este menită să crească. Îmi doresc ca pe măsură ce anii trec, noi să ne iubim din ce în ce mai mult, nu invers. Nu cum observ în jurul meu. 

Nu vreau o relație doar de dragul de a fi într-o relație sau din alte interese. Nu-l aleg pe primul de teamă că o să rămân singură. Nu alerg după cineva dacă observ că nu-mi împărtășeste sentimentele. Fiindcă prin credința mea ce pare nebună pentru mulți, eu aștept o poveste de iubire specială, diferită. O relație care mă bucură, un om pe care să-l consider un dar de la Dumnezeu. Nu relația perfectă, nu făt-frumos. Sunt realistă. Vreau doar binecuvântare…

foto: Linda Lauva

Hai să ne întâlnim la apus.

 

Hai să ne întâlnim la apus. E singurul sfârșit care mă entuziasmează.

E clipa în care lăsăm în urmă ziua grea, drumul lung.

Hai să ne punem jos și să ne odihnim. Să uităm pentru o vreme de gânduri, de griji, de oameni. 

Să nu ne mai pese de nimic din jurul nostru.

Hai doar să privim apusul. Și să ne bucurăm.

Să credem că și sfârșiturile pot fi frumoase. Că aduc începuturi mai bune.

Să nu ne pierdem speranța că iubirea există. Și chiar dacă e rară, se poate întâmpla miracolul de a te găsi fix pe tine. Pe mine. 

Hai să privim măreția Cerului și să ne amintim că nu există visuri prea mari sau imposibile. 

Să ne descotorosim de eșecuri și de dezamăgiri. De tot ce înseamnă “trecut”.

Hai să mai luptăm puțin, fără să ne întrebăm de ce doar noi trebuie să o facem. 

Să nu-i mai cerem socoteală vieții, ci să-i cerem tot ceea ce merităm. Și să avem răbdare până vom primi. 

Hai să ne întâlnim la apus. Să privim împreună spre Cer. Nu ești singur, nu sunt singură, nu suntem singuri…