Menu

De la vis spre împlinire

Când ai început să fii atât de tristă?

A fost atunci când erai copil și dorințele nu îți erau împlinite?

Sau când ai mai crescut puțin și ai început să conștientizezi ce înseamnă viața?

A fost la prima căzătură, când ai simțit că ceva în inima ta doare?

Sau când ai simțit că ceva înăuntrul tău se frânge?

A fost atunci când au apărut primele griji?

Sau când a trebuit să iei viața în piept de una singură? 

Spune-mi… când ai început să te împotmolești într-o tristețe fără final? 

A fost atunci când ai înfruntat întâia oară singurătatea? 

Sau atunci când oamenii te-au dezamăgit? 

Ce se întâmplă cu tine? De ce nu poți să te bucuri nici de lucrurile mici? Când ai adunat atâtea nemulțumiri?

E din cauză că ai obosit? Sau e pentru că ți-ai pierdut credința? 

Șchiopătezi de atâta vreme încât mă întreb dacă vei fi bine din nou. 

Îmi spui că simți totul la cea mai mare intensitate. Că trăiești fiecare gând, fiecare sentiment, situație, om… Îmi spui că ai vrea să nu-ți mai pese.

Dar mi-a zis cineva odată că e un lucru mare să poți simți. Căci ce viață ar fi aceea în care emoțiile nu bat în ritm alert? Așadar, nu te învinui că îți pasă. Și nu uita, ca să fii învingător, uneori trebuie să străbați drumuri lungi. De una singură. Nu aștepta să fii salvată. Nu toți au o inimă ca a ta, și în plus… poate că va trebui să-i salvezi tu într-o zi pe alții. 

Mai așteaptă, mai luptă, mai rabdă…

18 motive pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine.

Pentru că viața mea, a noastră, nu ar fi la fel fără tine. E o binecuvântare că exiști.
Pentru că ești cea mai minunată soră din lume.
Pentru că ai suflet deosebit și ești mereu dispusă să-i ajuți pe cei din jur.
Pentru că ai simțul umorului și râzi la glumele mele. Okay, și glumele tale sunt bune. :))
Pentru că iubesc să călătoresc cu tine. Ești cea mai bună parteneră de călătorii.
Pentru că știi să asculți și îți pasă.
Pentru că ești o luptătoare. Ești puternică.
Pentru că ești un exemplu de iubire și bunătate.
Pentru că ești atât de frumoasă!
Pentru că ai urcat cu mine pe Trolltunga, ca eu să-mi implinesc visul.
Pentru că ai fost lângă mine când am plâns.
Pentru că în tine sălășluiește o mică artistă, care cândva va face lucruri mari.
Pentru că ești cea mai minunată soră din lume. Ah, am mai spus asta. Atunci mai adaug unul. Pentru că mă suporți când sunt enervantă.
Pentru că ești un om frumos, care continuă să crească și să învețe.
Pentru că nu-mi ești doar soră, ci ești și cea mai bună prietenă a mea.
Pentru că ești specială.
Pentru că existența ta mă bucură și îmi face bine.
Pentru că mai sunt măcar o sută de motive pentru care îi pot mulțumi lui Dumnezeu pentru tine.

Cuvintele sunt prea sărace pentru a-ți demonstra cât de prețioasă ești. Îți mulțumesc că exiști! La mulți ani binecuvântați!

Renunță la tot ceea ce nu-ți face bine.

În ultimii ani, mi-am trăit multe zile simțindu-mă extenuată și deprimată din cauza muncii pe care o exercitam. Când locuiam în Suedia, am lucrat în curățenie pentru o perioadă îndelungată. Ultimul job a fost la un hotel. Acesta presupunea ca în șase-șapte ore să curăț cam 20-25 de camere. În opt ore numărul era de 30-35. Aveam la dispoziție 20 de minute pentru fiecare cameră liberă, și 10 minute pentru cea în care persoanele mai rămâneau o zi în plus. Mă bucurăm atunci când agățau pe ușă semnul “do not disturb” sau spuneau că nu aveau nevoie de curățenie. Era o cameră în minus pentru mine.

Îmbrăcată într-un tricou vișiniu și niște pantaloni gri, largi și lungi, pe care trebuia să-i întorc jos fiindcă îi călcăm în picioare, alergam dintr-o cameră în alta ca să termin în timp. Că dacă nu, trebuia să rămân în plus din timpul meu, așa cum s-a întâmplat de câteva ori. Numai eu știu de câte ori am plâns în timp ce spălam toalete. Sau cum continuam să muncesc deși mă durea ceva și abia puteam sta în picioare. Sau cum eram atât de obosită încât simțeam, literalmente, că nu mai pot nici să pun lenjeria pe pat sau să ridic o pernă. Responsabila care controla din când în când după mine, găsea mereu ceva care nu era în regulă: “Ioana, totul e bine, dar uite, a rămas praf în colțul acesta.”
Și am rezistat. Poate că am greșit fiindcă am lucrat un an acolo și nu am renunțat când am simțit că nu mai pot. Însă mă gândeam: “și cum îmi voi plăti cheltuielile?”, “dacă nu găsesc ceva mai bun după?” Când îmi propuneam să renunț la munca aceasta, gândurile îmi inundau mintea și nu-mi făceam curaj să pun stop.
Ziua în care mi-am dat demisia a fost una fericită, în care m-am simțit liberă. Și atunci mi-am spus că niciodată nu voi mai sta/munci într-un loc în care nu mă simt bine.
Nu mă plâng. O parte a fost alegerea mea, cealaltă faptul că eram constrânsă de circumstanțe. Însă experiența aceasta m-a învățat câteva lecții utile. Ah, și să nu las mizerie înainte de a pleca dintr-o cameră de hotel și să-mi scot lenjeria murdară, pentru a ușura munca persoanei care va trebui să strângă în urma mea.

M-am întors în România, am început facultatea. În ultimele două luni am lucrat la un call-center. De fiecare dată după ce ieșeam de acolo, aveam dureri de cap și mă simțeam foarte tristă. Sunt genul de om care se implică, încă nu știu cum să fiu nepăsătoare și deseori preiau energia persoanei cu care interacționez. Să vorbești într-o zi cu 60 de persoane, dintre care o parte sunt nervoși, țipă și își descarcă oful pe tine, nu-i tocmai cel mai frumos mod de a-ți petrece timpul.
Astăzi a fost prima zi în care am ieșit din clădirea aceea zâmbind. Ce voi face în continuare? Nu știu, probabil voi începe curând să lucrez altundeva. Însă cel mai important este că mă simt liberă. Pentru celelalte lucruri apar soluții.

Îndemnul meu pentru voi este ca în viață, să faceți ceea ce vă place. Să vă înconjurați cu oameni care vă fac bine. Să nu păstrați în suflet pe cei care vă provoacă tristețe. Orice experiență este bună, orice om poate fi o lecție. Dar vă rog, nu le transformați în “de-o viață”. Nu stați în locuri care nu vă priesc. Nu permiteți ca cineva să vă fure pacea și bucuria. Îndrăzniți să faceți mai mult, să credeți în visurile voastre și să trăiți frumos. Meritați tot ce e mai bun.

E noapte. Văd prin credință…

E noapte. Liniște. Ceva mă apasă. Poate că-s gândurile pe care le aud mai clar acum.
Mă gândesc la viață, la oameni, la relații și inimi frânte, la Dumnezeu. Mă întreb dacă minunile chiar se întâmplă, dacă iubirea chiar poate produce schimbări în cineva, dacă lucrurile care vin din mâna Lui se aștern în ordine fără să le forțezi. Ce mai este frumos și pur într-o societate plină de oameni care se scaldă în ape murdare? Ce mai e drept într-o societate nedreaptă?

Bineînțeles că toate credințele mele par rupte din basme, fiindcă realitatea arată cu totul altfel. Povești grele, finaluri triste, inimi rupte, oameni infideli, așteptarea se întâmplă rar, dragostea înțeleasă greșit, iubirea cade.
Nu e ceea ce simt eu. Rămân cu imagini despre bine și frumos, cu visuri spre care țintesc, cu principii și valori diferite de restul lumii, dar toate în inima mea. Foarte rar în jurul meu.

Uneori, cu lacrimi în ochi, îmi spun că n-are niciun sens. Că poate cer prea mult. Dar în adâncul sufletului meu, știu că nu pot renunța la credința mea. Știu cine sunt. Știu ce vreau, ce merit. Știu în mâna cui se află viața mea.
Și atunci, mă rog ca El să-mi țină inima în palma Lui. Căci eu tare ușor risc să o pierd prin ceea ce fac, ceea ce spun, ceea ce se petrece. Sunt suflet, pun suflet. Dar încă învăț că nu trebuie oriunde, nu oricând și nu oricui.

E noapte. Văd prin credință…

”Îl implici prea mult pe Dumnezeu în viața ta.”

Am primit odată un mesaj în care mi s-a spus, printre altele, că îl implic prea mult pe Dumnezeu în viața mea. Da, este adevărat, El este pe primul loc în viața mea și este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat. Asta nu înseamnă că viața mea e perfectă și că primesc întotdeauna ceea ce vreau, însă prezența Lui înăuntrul meu a făcut schimbări enorme.

Îl implic pe Dumnezeu fiindcă nu îmi este de ajuns să cred, să citesc/spun o rugăciune dimineața și seara, să merg din când în când la biserică și să aprind o lumânare. El mă iubește prea mult ca eu să fac doar atât și este prea puternic ca eu să nu-mi doresc mai mult de la El. E o relație în care poți spune mereu ceea ce simți, ce îți doresti, ce aștepți, însă în același timp e esențial să asculți.

El este iubire. Știi ce poate face iubirea în om? Schimbă, modelează, transformă. Nu mai rămâi în același loc, ci începi să crești. Evoluezi. Îți dăruiește înțelepciune și limpezimea minții, a sufletului. Te învață răbdarea. Te ajută să te descoperi, să afli cine ești și din ce ești creat. Îți scoate la suprafață tot ce ce mai bun din tine, ca tu să crezi în tine, însă îți arată și ce este rău, ca tu să știi ce trebuie îndepărtat.

Cei mai frumoși oameni pe care i-am cunoscut sunt aceia care l-au implicat realmente pe Dumnezeu în viețile lor. Cei care nu s-au lăsat modelați de o religie, de o biserică sau de societate. Și mi se pare impresionant!

Da, îl implic până în cele mai mici detalii. Degeaba cred în El dacă nu sunt dispusă să caut voia Lui, nu iau deciziile împreună cu El și fac totul de capul meu. El m-a creat și mă cunoaște mai bine decât oricine. El a creat Universul, ziua de ieri, de astăzi și de mâine. În mâna Lui se află totul. Așa că da, e o onoare ca Dumnezeu să-mi fie prieten.

N-am să pot spune “da” unei iubiri care…

Știu ce spune societatea. Știu că oamenii vor cu orice preț să nu fie singuri, așa că achiziționează atât cât este permis și unanim acceptat. Se mulțumesc cu ceea ce e ieftin, la ofertă, pe loc. Și li se pare convenabil atât timp cât primesc și ei ceva, pe cineva. Însă iubirea nu e mediocră, nu e doar despre a-ți împarți zilele și nopțile cu un el/o ea. Nu-i despre două funii care se leagă și se dezleagă în funcție de circumstanțe. Nu-i despre egoism, interese proprii, zgomot.
Și ei asta nu au înțeles. Că iubirea fie se regăsește în cea mai înaltă și pură formă a ei, fie nu e iubire.

Iar eu n-am să pot spune vreodată “da” cuiva fără să simt prin toți porii că iubesc și că sunt iubită, fără să simțim amândoi că suntem cei mai binecuvântați oameni de pe Pământ.

N-am să pot spune “da” unei iubiri lipsite de bunătate, răbdare, respect, încredere, rugăciune. Dacă nu devenim o singură funie care nu se va rupe niciodată, atunci nu sunt interesată de acea relație. Dacă Dumnezeu nu este la temelia casei noastre, iarăși. Iubirea este ruptă din El, deci cum aș putea să spun că iubesc în absența Lui?

N-am să pot spune “da” unei iubiri care nu-mi aduce liniște în suflet. Fiindcă aceea nu este iubirea de-o viață. Cum să cred că mi-aș petrece restul zilelor cu un om în privirea căruia să nu simt că sunt acasă?

N-am să pot spune “da” unei iubiri care nu ne modelează în oameni mai buni, unei iubiri care crește. Cred prea mult în puterea ei ca să mă mulțumesc cu un sentiment ce stagnează sau se diluează în timp.

Fiecare cuvânt din cele scrise izvorăște din adâncul sufletului meu, și tocmai de aceea, prefer să aștept o astfel de iubire, contrară cu ceea ce societatea îmi vinde. Fiindcă nu m-aș ierta vreodată dacă aș accepta altceva. Cred în “dragostea nu cade niciodată”, în “până la sfârșitul vieții”, în acel “el” care e o bucățică din mine și pentru care eu sunt o bucățică din el.

Puteți să-mi spuneți că-s nebună, ciudată, visătoare, că ceea ce eu vreau nu mai există, că am așteptări prea mari și așa mai departe. Nu-mi pasă. Sunt mult prea convinsă de ceea ce vreau și ceea ce cred ca să pot fi clătinată. Știu în mâna cui mi-am încredințat inima și viața. Știu cine e Autorul poveștii mele.

Și nu, iubirea NU e mediocră.

foto: pinterest

Și norii negri trec.

Sunt perioade în viață în care plouă. Deasupra sufletului tău, deasupra zilelor tale, deasupra ta. Și ultimul lucru la care te gândești în acele clipe este că ploaia este firească, că te ajută într-o formă sau alta, că nu o poți alunga. Știți citatul ăla care spune că trebuie să înveți cum să dansezi în ploaie? Nu prea îmi place. Eu zic că e suficient dacă supraviețuiești. E mai realist.

Astăzi mi-am amintit că în urmă cu câțiva ani, m-a sunat o prietenă plângând. Vărul ei se sinucise. Îl cunoșteam. Avea 25-26 de ani. Am intrat atunci pe profilul lui de Facebook, și am observat că la poza de copertă avea un cer gri, cu descrierea “nori negri deasupra mea”. Poate dacă ar fi așteptat să treacă… ar fi gustat și din bucuria soarelui. Poate că s-ar fi căsătorit și ar fi avut copii, poate și-ar fi putut împlini visurile. Dar a murit o dată cu speranța lui.

Nu știi niciodată ce îți va aduce ziua de mâine, luna viitoare, anul următor. Dă o șansă viitorului. Chiar dacă acum plouă și cerul este negru. Fiindcă într-o zi, lucrurile se vor așeza, vei fi și fericit, îți vei trăi visurile. Nu te sufoca în coșmaruri, nu te îneca în tristețe. Păstrează-ți speranța vie.

Dă-i o șansă vieții să-și achite datoria față de tine!

Scrisoare.

Tu ești lumină. E primul lucru pe care vreau să îl știi, pentru că indiferent de locul în care te afli, de întunericul din jurul tău sau pe care îl simți înlăuntrul tău uneori, tu ești lumină. Provii din lumină, din Dumnezeu, deci nu ai cum să fii altceva. Lumina nu înseamnă perfecțiune, ci se referă la a sta față în față cu tine și a te privi in ochi. Ca într-o oglindă curată. Lumina înseamnă speranță. Lumina înseamnă putere. Amintește-ți de Soare, de intensitatea cu care atinge Pământul. Gândește-te la felul cum el rămâne prezent și nu își schimbă trăsăturile chiar dacă e noapte. El doar așteaptă să se spulbere întunericul și apoi răsare. Ești asemenea lui, și tocmai de aceea nu trebuie să te sperii de greutatea nopții, căci aceasta face parte din viață. Ba poate, soarele chiar are nevoie de o pauză atunci când oboseste. Așadar, rabdă și așteaptă în tăcere să treacă, să îți reîncarci forțele. Nu descuraja, tu rămâi în continuare lumină. Gândește-te la vremea în care te aflai în pântecele mamei tale. Încă de pe atunci, tu luminai, deși ochișorii îți erau închiși și nu vedeai decat obscuritate. Dacă ai ajuns printre oameni si poți privi tot ceea ce te înconjoară, e pentru că ai fost destinat să fii Lumină.
În viață, lupta poate fi mai grea decât ți-ai imaginat, însă tu, fiind învăluit în lumină, vei birui întunericul. Întotdeauna. Biruința este reală, este palpabilă. Iar tu ești o dovadă vie.

Ai fost creat înntr-un mod miraculos, de care doar Dumnezeu a fost capabil. Ceea ce a făcut El este imposibil de conceput de mintea umană, și totuși, uită-te la tine și privește faptul împlinit. Și atunci, spune-mi, ce ar fi imposibil pentru tine? Nu îți fie teamă să ceri și să îți dorești lucruri mari, să crezi în vindecări și în schimbări uriașe, fiindca totul, absolut totul, este posibil în numele Lui. Încă nu te opri, drumul tău este abia la inceput. Multe mai trebuie să se întâmple și multe ți se vor ivi în cale, bune si rele. Ceea ce tu trebuie să știi este că poți orice. Nu ești definit de neputințele trecutului și de evenimentele care te-au modelat în omul care astăzi esti. Asta nu e varianta ta finală. Fiecare cărămidă care a fost pusă îți va servi cumva, însă acum e timpul să te remodelezi, să umpli goluri, să descoperi cine ești cu adevarat.

Să nu îți dorești să fii perfect. Este de ajuns dacă ești puțin mai bun decât ieri. Și dacă nu ai putut face niciun pas înainte, bucură-te că nu ai făcut unul înapoi și nu ai devenit mai rău. Fii bun și sincer cu tine însuți. Observă-ți eforturile și meritele. Ele există, dar tu ai nevoie de curajul de a le spune pe nume și de a te aprecia pentru acestea. Valorea ta nu scade chiar dacă ești mototolit sau rupt în zeci de bucățele. Valorea ta nu constă în a fi perfect. Repet asta, fiindcă vreau să îți scoți din minte gândul că nu ești suficient de bun.

Nu îți scriu anumite chestiuni ca să te încurajez sau ca să îți intre pe o ureche și să iti iasă pe cealaltă. Îmi doresc ca tu realmente să te cunoști pe tine însuți și să devii prietenul tău cel mai bun. Îmi doresc să îți iubești viața și să îți vindeci rănile de trecut. Îmi doresc să ierți. Să te ierți. Să fii în regulă cu faptul că uneori eșuezi. Să îți dai voie a simți tristețea, bucuria sau furia. De ce să-ți trăiești viața fugind de tine? De ce, dacă ceea ce ți se întâmplă sau nu, pornește dinspre tine? Nu mai fugi după oameni, după plăceri temporare, după lucruri materiale si diplome. Nu le subestimez importanța și nu îți spun să renunți la ceva anume, ci vreau să îți amintesc că pe primul loc ești tu. Și Dumnezeu. Contează să te cunoști, să (te) iubesti, să trăiești mulțumit, să îți descoperi darul, să pui accent pe omul de dinăuntru. Restul sunt efemere și nu te ajută într-o masură prea mare.

Nu renunța atunci când îți este greu, nu te da batut la primul gând negativ și nu pleca după primul eșec. Drumul transfigurării este unul anevoios, însă amintește-ți mereu unde vrei să ajungi și cât de semnificant este să crești. Curăță ale tale răni chiar dacă te doare. Plângi atât cât ai nevoie să plangi. Nu fugi de singurătate. Rămâi cu tine, și într-o zi vei realiza cât de valoros a fost timpul acela în care te rugai și aveai curajul să îți asculți vocea sufletului și a gândurilor tale, să înfrunți monștrii și să lupți cu ei.

Să nu depinzi de nimeni, de părinții tăi, de soțul sau de soția ta, de prieteni. În viață, poți sa depinzi doar de Dumnezeu, căci El este singurul care va fi prezent până la ultima ta suflare. El este urechea care ascultă plânsul tău, mâna care mângâie și șterge lacrimile tale. În El poți să te încrezi până la capat.

Ce te face femeie.

Pe 8 Martie, toate urările se îndreaptă spre tine. Dar adevărul este că nu-i de ajuns o singură zi pentru a ți se acorda merite și pentru a fi apreciată de cei din jurul tău. Fiindcă ceea ce te face femeie se întâmplă în toate cele 365 de zile ale anului.
Ceea ce mulți n-au înțeles este că femeia nu se rezumă la doi sâni, o bucată de carne și o inimă care pulsează. La fel cum nu e nici bărbatul. Dacă doar atât aleg să reprezinte unele persoane, asta nu înseamnă că îi transformă și în oameni de valoare. În femeie și bărbat.

Când spun femeie, mă gândesc la o ea care nu s-a masculinizat sau care nu e doar o păpușă siliconată, fără niciun fel de principii și valori.
Definesc femeia ca fiind un amalgam de calități, imperfecțiuni și trăsături care o fac specială.
Femeia este un zâmbet sincer, o privire blândă. Este un cuvânt cald spus celui de alături.
Femeia este femeie prin lipsa invidiei și a răutății.
Femeia este femeie prin gingășia și delicatețea ei, prin felul în care ascultă și vorbește, prin sensibilitatea sa. Prin simplitate, nu vulgaritate.
Femeia emană frumusețe și bunătate.
Este soție și mamă. Nu-i doar un obiect menit să se satisfacă pe sine și pe alții.
Femeia este demnă. Se respectă atât pe ea, cât și pe ceilalți. Prin cuvinte, gesturi și atitudini.
Femeia este o binecuvântare. Este o unealtă prin care Dumnezeu aduce viață pe Pământ.
Este puternică. Este luptătoare. Nu îi este teamă să aleagă calea mai grea.

Oricât ar plânge, ea știe să zâmbească. Oricât de dărâmată ar fi, ea se ridică din nou. Nu se dă bătută. Poate chiar și atunci când nu mai poate.

Meritați atenție oricând, oricum. Credeți în voi și în ceea ce Dumnezeu a sădit înăuntrul vostru. Nu vă multumiți cu puțin, cu orice, cu oricine. Dacă știți cine sunteți, veți ști și cum să alegeți.
Păstrați-vă puritatea gândirii și a sufletului. Fiți diferite, fiți așa cum vă doriți. Nu vă modelați în funcție de ceilalți și nu încercați să vă mulați pe cerințele societății, ci lăsați-vă modelate de Dumnezeu. Iubiți-vă, dar nu fiți arogante. Smerenia este trăsătura oamenilor mari.

Fiți binecuvântate, dragi femei! La multi ani!

Poezia mea.

Când M-ai trimis aici, eu n-am știut
Că exista un om ce nu m-a vrut
Durerea atunci a început?
Unde erai, nu ai văzut?
Sau ascultat-ai rugăciunea ei
Ce mă încredința în mâna Ta
Și îți cerea să mă preiei
Să-ți fiu copil, să-ți aparțin?
Tu nu mi-ai spus că viața doare
Că greutățile vor fi amare
Că locul să-mi găsesc nu am să pot
Pe lângă cei ce aleargă, eu am să înot.
E prea mult zgomot.
Ce-ai vrea să fac acum?
De ce-s aici, de ce merg pe acest drum?
Ai fost Tu înaintea mea mereu?
Mai ești? M-am rătăcit?
Privesc debusolată în jurul meu.
Unde-i iubirea? Ce au făcut din ea?
M-ai învățat să cred că e posibilă
Însă acum îmi pare intangibilă.
E în zadar să sper că într-o zi o voi găsi
În acel om, pe care îl aștept?
Voiam să le arăt și lor că n-ai mințit
Că se amăgesc când spun că nu se poate.
Voiam să îi inspir, s-aduc speranță
Parc-ai uitat de a mea doleanță…
Sau poate c-am cerut prea mult?
Nici nu mai știu, dar simt că obosesc
Cu deznădejdea des mă întâlnesc
Printre ale mele gânduri.
Să n-aibă viața niciun scop?
Să fie oare totul despre lucruri efemere?
Cum să mă mint, când Tu mi-ai spus de mântuire,
De faptul că sufletul nostru e etern?
Căci viața aceasta este o picătură de timp
Dintr-un infinit.
Și atunci? Ce vreau, ce caut, de ce pun întrebări?
De ce încă aștept confirmări?
În fine…
Nu mă lua în seamă. Tu știi c-adesea uit
Să-ți mulțumesc. Poate de asta ai amuțit.
Și eu, și Tu. Am obosit.
Tot ce îți cer e să mai văd că înfăptuiești minuni
Și să primesc răspunsuri la acele rugăciuni
Pe care Tu le-ai auzit.
Le-ai ascultat?
Făcut-au gălăgie și ale mele visuri
O știu prea bine. Se vor lăsa cu împliniri?
Iar scriu prea mult, mai bine închei
Tu știi că sufletul îmi este un condei
Ce varsă lacrimi prin cuvinte…