Menu

De la vis spre împlinire

Tăcere.

Am pus armele jos, în liniște, fără să mai scot nici măcar un cuvânt. Lupta a fost pierdută. Și am tăcut.
Am învățat că pe Dumnezeu nu-L pot obliga să-mi vorbească. Am spus orice. Am spus oricât. M-am obosit cu întrebări la care răspunsul mereu a fost “așteaptă”. Nu m-am mai revoltat. Și am tăcut.
Am simțit durere și am urlat. Însă țipetele nu m-au vindecat. Și am tăcut.
Când am realizat că zgomotul produs de cuvintele mele nu mai are nicio valoare, am tăcut.
Am tăcut cu lacrimi în ochi. Am tăcut cu zâmbetul pe buze.
Ai putea crede că am renunțat. Că nu mai știu să rabd. Probabil că acesta este adevărul…am ales să tac pentru că am obosit.
Habar nu am dacă cineva îmi ascultă tăcerea sau dacă înțelege dincolo de ea. Poate că Dumnezeu știe să facă asta. Uneori, poate că și oamenii cărora le pasă de tine.
Am ales să tac fiindcă e timpul să ascult…

Lasă un răspuns