Menu

De la vis spre împlinire

Asta-i partea întunecată a vieții. Mergi înainte.

Sunt zile în care simplul fapt de a respira constituie un efort. În care zambești și pretinzi că totul e în regulă, deși în suflet îți plouă. Sunt drumuri lungi pe care le străbați prin întuneric, fără să înțelegi de ce e așa, și nu altfel, nu cum îți dorești tu. Și culmea, credința ta e la pământ. Ai senzația că Dumnezeu e absent, că nu mai există. Iar dacă există, cu siguranță e bun doar cu unii, de tine a uitat. Sunt perioade în care ești îngenucheat de anxietate, de depresie, de gânduri. Sunt zile în care ai obosit să aștepți, să speri, să crezi. Sunt clipe în care ai prefera să nu mai fii. 

De ce nimeni nu vorbește despre toate astea? De ce își urlă cu toții fericirea și îți cer să fii fericit? Fiindcă mai devreme sau mai târziu, te intersectezi cu partea întunecată a vieții, și nu-i ușor să o accepți. Să-i supraviețuiești. Să ai răbdare și să nu renunți. 

Unii au o viață mai ușoară decât alții, nu-i un secret. Nu ne aflăm cu toții în dreptul aceluiași nivel de suferință. Extremele sunt des întâlnite. Unul primește de-a gata tot ceea ce altul obține prin multă muncă. Viața e nedreaptă, asta-i concluzia mea. Și degeaba te cerți cu ea. În schimb, se spune că Dumnezeu e drept. Și încă nu pot afirma că sunt de acord, nu până când nu voi trăi pe propria piele acest lucru.

Tot ceea ce vreau să transmit prin mesajul acesta este că dacă viața ta e tristă sau tu ești trist, dacă ți se pare totul nedrept și nu înțelegi de ce, dacă încă n-ai primit răspunsuri la întrebări și te lupți să supraviețuiești, dacă ai obosit și nu mai ai chef de nimic, dacă te întrebi pe unde e Dumnezeu fiindcă nu-L mai simți, ei bine, nu ești singurul. Asta-i partea întunecată a vieții. Doar mergi înainte. 

Prefer să aștept o relație diferită.

Vreau un om pe care să-l vreau și care să mă vrea din toată inima. Să nu ne alegem din milă, sau pentru că unul dintre noi insistă, sau pentru că vrem să ne alinăm singurătatea. Nu vreau să închid ochii, fiindcă știu că iubirea ți-i deschide. 

Nu vreau o relație care să înceapă cu jocuri. Nu-mi plac jocurile, ci momentul în care oamenii își spun reciproc intențiile, cu sinceritate. 

Nu-mi doresc să fim iubiți/concubini pentru câțiva ani, până când ne dăm seama dacă vrem să spunem “da” în fața altarului. Știm sau nu știm. N-are sens să ne investim timpul și sentimentele într-o relație care nu începe cu gândul “până la sfârșitul vieții” și nu se concretizează în urma acestuia.

Dacă Dumnezeu nu se află la temelia căsniciei noastre, mai bine renunțăm. Vreau ca El să fie prezent. Și în viața ta, și în a mea. În a noastră. Consider că cea mai strânsă funie, care nu se va rupe indiferent de circumstanțe, este între noi trei. Eu, tu și El. Și mai cred că iubirea care izvorăște din El este menită să crească. Îmi doresc ca pe măsură ce anii trec, noi să ne iubim din ce în ce mai mult, nu invers. Nu cum observ în jurul meu. 

Nu vreau o relație doar de dragul de a fi într-o relație sau din alte interese. Nu-l aleg pe primul de teamă că o să rămân singură. Nu alerg după cineva dacă observ că nu-mi împărtășeste sentimentele. Fiindcă prin credința mea ce pare nebună pentru mulți, eu aștept o poveste de iubire specială, diferită. O relație care mă bucură, un om pe care să-l consider un dar de la Dumnezeu. Nu relația perfectă, nu făt-frumos. Sunt realistă. Vreau doar binecuvântare…

foto: Linda Lauva

Hai să ne întâlnim la apus.

 

Hai să ne întâlnim la apus. E singurul sfârșit care mă entuziasmează.

E clipa în care lăsăm în urmă ziua grea, drumul lung.

Hai să ne punem jos și să ne odihnim. Să uităm pentru o vreme de gânduri, de griji, de oameni. 

Să nu ne mai pese de nimic din jurul nostru.

Hai doar să privim apusul. Și să ne bucurăm.

Să credem că și sfârșiturile pot fi frumoase. Că aduc începuturi mai bune.

Să nu ne pierdem speranța că iubirea există. Și chiar dacă e rară, se poate întâmpla miracolul de a te găsi fix pe tine. Pe mine. 

Hai să privim măreția Cerului și să ne amintim că nu există visuri prea mari sau imposibile. 

Să ne descotorosim de eșecuri și de dezamăgiri. De tot ce înseamnă “trecut”.

Hai să mai luptăm puțin, fără să ne întrebăm de ce doar noi trebuie să o facem. 

Să nu-i mai cerem socoteală vieții, ci să-i cerem tot ceea ce merităm. Și să avem răbdare până vom primi. 

Hai să ne întâlnim la apus. Să privim împreună spre Cer. Nu ești singur, nu sunt singură, nu suntem singuri…

Arta de a-ți folosi inima frântă.

Pe tine ce te-a frânt în viață? O copilărie dureroasă? Depresia? Părinții? Lipsurile? O iubire neîmpărtășită? În mâna cărui om ți-ai pus inima și n-a avut grijă de ea? Spune-mi, ce te-a făcut să cazi pe genunchi și să spui că nu mai poți continua? Ai vrut să pui și tu punct vieții în clipele alea? Ai simțit ca s-a scurs toată viața din tine, și că tot ce ți-a mai rămas e aerul? Că respiri în negru?

Când viața te-a făcut bucăți, a uitat să-ți spună că ți-a dat și prilejul de a deveni artist. Că vei învăța să te construiești, înfruntând durerea și oboseala. Poate că dacă ți-ar fi menționat cât de puternic vei deveni, ai fi avut mai mult curaj să pășești înainte.

Nu ți-a spus câte lecții aveai să înveți în urma zdrobirii, nu-i așa? Îți spun eu. Când inima ți s-a descompus și lacrimile curgeau fără încetare, învățai. Învățai să picuri bunătate în jurul tău. Să te pui în papucii aproapelui și să-l înțelegi. Să fii milos. Să nu pui preț pe tot ce e material și efemer, ci pe ceea ce se află în sufletul și în cugetul omului. Să te bucuri de lucruri mărunte. Să ajuți. Să-l cauți pe Dumnezeu și să-l găsești. Să nu fii superficial. Și lista continuă…

Uite, vezi câte poți? Vezi câte știi? A fost nevoie ca viața să te frângă, ca tu să înveți arta de îți folosi inima-ți ruptă. De a oferi din tine tot ce este mai bun…

Spune-i mării…

Spune-i mării să primească în palma ei toate dezamăgirile, gândurile și îngrijorările tale. Și tristețea, și durerea. Am auzit de la cineva că în imensitatea ei încap toate, oricât de mari și grele ar fi. Doar aruncă-le…

Spune-i mării să-ți înghită toate lacrimile. Și alea care curg pe obrajii tăi, și alea care îți curg în suflet. Cere-i la schimb zâmbete. Multe zambete. Cică ea dăruiește tot ce este mai bun, încearcă…

Spune-i mării să te cuprindă în brațele ei largi ca să te simți cel mai protejat om de pe Pământ. Să uiți de singurătate…

Știai că îți ascultă toate visurile, chiar și pe cele mai nebunești, și crede în ele? Știai că te încurajează și îți spune să nu renunți atunci când simți că nu mai poți? 

În Marea ei iubire, te ia de mână și-ți amintește că există iertare pentru orice. Și nu te abandonează…

Vorbește-i despre oamenii importanți pentru tine, despre sosirile și plecările lor, despre rănile tale. Nu-ți promit că îți va da răspunsuri mereu, nu când vrei tu. Dar va fi acolo pentru tine, până la capăt…

Cere-i mării răbdare și credință. Cere-i să te curățe de tot ce e urât. Roag-o să nu te schimbi, să nu devii mai rău și să o iei pe cărări greșite din cauză că nu mai poți s-aștepți. 

Marea ar vrea să știi că așa cum nu poți cuprinde cu privirea imensitatea și măreția ei, tot așa nu poți înțelege de ce acum e așa. Fiindcă “acum” e doar o parte dintr-un întreg.

Spune-i mării tot. Plângi cu ea. Respiră lângă ea. Doar nu te pierde, te rog…

Pășește prin credință până la capăt!

Sunt perioade în care singurul lucru cert pe care îl deții este credința din inima ta. Dar pe măsură ce trece timpul, văzând că circumstanțele nu se schimbă, începi să te îndoiești. Ai senzația că aștepți degeaba, că totul e în zadar, că lucrurile după care tânjești nu se vor mai întâmpla vreodată. Și nu mai știi cum să mergi prin credință, ceva înăuntrul tău se rupe, iar inima începe să șchiopăteze. Nu mai crezi cu aceeași tărie ca la început, nu te mai ridici la fel de ușor, deși culmea, ar fi trebuit să fie tocmai invers. Fiindcă toate experiențele pe care le-ai înfruntat te-au făcut mai puternic. Chiar ești, doar tu nu mai vrei să vezi… 

Amintește-ți cu ce gând ți-ai început drumul și alături de cine. Nu, nu ți s-a promis că vei merge pentru o lună, nici doar pentru un an de zile. Ai parcurs un drum mai lung și mai anevoios decât ți-ai imaginat, știu. Te intrebi cât va mai dura, dacă nu cumva ești pe cărarea greșită, dacă nu cumva ar fi mai bine să renunți și să faci stânga la prima intersecție. Să alegi cărarea mai ușoară, care îți garantează “fericirea” și îți oferă ceva pe loc. Sunt astfel de gânduri care îți fură puțin câte puțin din voința cu care înaintezi pe drum. 

Oprește-te! Amintește-ți cine ești și ce îți dorești tu de fapt. Ce visuri aveai? Ce fel de relație îți doreai? Spre ce ai țintit încă de la început? Ce ai de gând, să te dai bătut doar pentru că timpul nu-ți este prieten și nimic nu se întâmplă? De unde știi tu cât va mai dura? Ai idee ce schimbări poate face o singură clipă? Sau ce distanță mai este până îți vei întâlni minunea? Sau cu ce binecuvântări te vei intersecta de acum înainte? 

Atunci, de ce nu mai crezi? Cât timp mergi înainte, crede! Cât timp respiri, crede! Chiar dacă e întuneric, sau te simți uitat, sau ți se pare că ești singur. Chiar dacă uneori te doare, sau ești dezamăgit, sau eforturile tale n-au adus încă un rezultat. Ai datoria să crezi, așa că te rog, rostește o rugăciune și mai fă pași prin credință. Până la capăt. 

Îți spun să fii tu însuți. Iar apoi te judecă și râd pentru că ești diferit.

Când eram mai mică, în perioada liceului, îmi doream să fiu ca ceilalți. Tânjeam uneori să fiu printre fetele populare, să mă distrez ca ele sau să fiu într-o relație. Dar adevărul este că nu mă simțeam bine făcând lucrurile acelea, așa că mi-am trăit adolescența liniștită. Și nu regret absolut nimic. 

Am mai crescut puțin, și ce să vezi. Unii se întrebau de ce eram încă singură. Mă gândeam că ceva e în neregulă cu mine. Totuși, la 21-22 de ani, altele sunt măritate și au deja un copil. Era anormal ca la vârsta aceea să nu fi avut o relație. 

Nu am luat în considerare niciodată opiniile oamenilor și nu am procedat în funcție de ce au vrut alții. Mereu mi-am ascultat vocea din sufletul meu și nu mi-am călcat peste principii și valori, oricât de ciudate au părut pentru alții. Însă a fost perioada aceea în care nu mă cunoșteam și credeam că trebuie să fiu ca toți ceilalți. Mi se părea greșit să mă diferențiez de ei prin felul în care gândesc și mă comport, prin ceea ce sunt. Mă întrista.

Ei bine, astăzi îmi place că sunt diferită, mă bucură. O discuție cu niște persoane m-a făcut să scriu articolul acesta, fiindcă foarte mulți tineri se află sub presiunea unei societăți/unor grupuri care te îndeamnă să “îți trăiești viața la maxim”, adică să te culci cu oricine și oricând, să bei până nu mai știi ce e cu tine, să fumezi, să te droghezi. Rămân stupefiată atunci când aud că fetițe de 12-13 ani au deja relații sexuale, beau, fumează. Nu e în regulă. 

Îmi spuneau cei doi cu care am vorbit că toate astea te ajută să crești, să te maturizezi, să te adaptezi societății. Poftim? Cum ai putea încuraja un adolescent să facă anumite lucruri doar pentru a intra în rând cu ceilalți? 

Trăiți frumos, tinerilor! Fiți diferiți și bucurați-vă că alegeți diferit de restul lumii. E un lucru mare să-ți păstrezi sufletul pur și mintea curată într-o lume ce se scaldă în bălți. Poate că vor râde de voi, vor spune că sunteți visători, căzuți de pe altă planetă și așa mai departe. Și ce dacă? Sunt anii voștri, e tinerețea voastră și fiecare alegere pe care acum o faceți vă influențează viitorul.

Trăiți-vă viața la maxim, da! Trăiți frumos, construiți lucruri bune, căutați-vă scopul, lăsați ceva în urma voastră. Despre asta e vorba. 

Nu-i lăsați să vă stingă visurile, nu-i credeți atunci când vă spun că iubirea nu există. Nu urmați tiparul unei relații stabilit de ei! Desigur, vă vor vorbi de toate acestea prin prisma experiențelor/eșecurilor pe care le-au întâmpinat. Se poate și altfel, dar ei atât au ales. Nu poftiți din minciunile pe care vi le servesc pe tavă doar pentru că ei pretind că sunt adevăruri. 

Fiți voi înșivă! Chiar dacă vă vor judeca. În definitiv, numai voi veți avea de câștigat.

Când ai început să fii atât de tristă?

A fost atunci când erai copil și dorințele nu îți erau împlinite?

Sau când ai mai crescut puțin și ai început să conștientizezi ce înseamnă viața?

A fost la prima căzătură, când ai simțit că ceva în inima ta doare?

Sau când ai simțit că ceva înăuntrul tău se frânge?

A fost atunci când au apărut primele griji?

Sau când a trebuit să iei viața în piept de una singură? 

Spune-mi… când ai început să te împotmolești într-o tristețe fără final? 

A fost atunci când ai înfruntat întâia oară singurătatea? 

Sau atunci când oamenii te-au dezamăgit? 

Ce se întâmplă cu tine? De ce nu poți să te bucuri nici de lucrurile mici? Când ai adunat atâtea nemulțumiri?

E din cauză că ai obosit? Sau e pentru că ți-ai pierdut credința? 

Șchiopătezi de atâta vreme încât mă întreb dacă vei fi bine din nou. 

Îmi spui că simți totul la cea mai mare intensitate. Că trăiești fiecare gând, fiecare sentiment, situație, om… Îmi spui că ai vrea să nu-ți mai pese.

Dar mi-a zis cineva odată că e un lucru mare să poți simți. Căci ce viață ar fi aceea în care emoțiile nu bat în ritm alert? Așadar, nu te învinui că îți pasă. Și nu uita, ca să fii învingător, uneori trebuie să străbați drumuri lungi. De una singură. Nu aștepta să fii salvată. Nu toți au o inimă ca a ta, și în plus… poate că va trebui să-i salvezi tu într-o zi pe alții. 

Mai așteaptă, mai luptă, mai rabdă…

18 motive pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru tine.

Pentru că viața mea, a noastră, nu ar fi la fel fără tine. E o binecuvântare că exiști.
Pentru că ești cea mai minunată soră din lume.
Pentru că ai suflet deosebit și ești mereu dispusă să-i ajuți pe cei din jur.
Pentru că ai simțul umorului și râzi la glumele mele. Okay, și glumele tale sunt bune. :))
Pentru că iubesc să călătoresc cu tine. Ești cea mai bună parteneră de călătorii.
Pentru că știi să asculți și îți pasă.
Pentru că ești o luptătoare. Ești puternică.
Pentru că ești un exemplu de iubire și bunătate.
Pentru că ești atât de frumoasă!
Pentru că ai urcat cu mine pe Trolltunga, ca eu să-mi implinesc visul.
Pentru că ai fost lângă mine când am plâns.
Pentru că în tine sălășluiește o mică artistă, care cândva va face lucruri mari.
Pentru că ești cea mai minunată soră din lume. Ah, am mai spus asta. Atunci mai adaug unul. Pentru că mă suporți când sunt enervantă.
Pentru că ești un om frumos, care continuă să crească și să învețe.
Pentru că nu-mi ești doar soră, ci ești și cea mai bună prietenă a mea.
Pentru că ești specială.
Pentru că existența ta mă bucură și îmi face bine.
Pentru că mai sunt măcar o sută de motive pentru care îi pot mulțumi lui Dumnezeu pentru tine.

Cuvintele sunt prea sărace pentru a-ți demonstra cât de prețioasă ești. Îți mulțumesc că exiști! La mulți ani binecuvântați!

Renunță la tot ceea ce nu-ți face bine.

În ultimii ani, mi-am trăit multe zile simțindu-mă extenuată și deprimată din cauza muncii pe care o exercitam. Când locuiam în Suedia, am lucrat în curățenie pentru o perioadă îndelungată. Ultimul job a fost la un hotel. Acesta presupunea ca în șase-șapte ore să curăț cam 20-25 de camere. În opt ore numărul era de 30-35. Aveam la dispoziție 20 de minute pentru fiecare cameră liberă, și 10 minute pentru cea în care persoanele mai rămâneau o zi în plus. Mă bucurăm atunci când agățau pe ușă semnul “do not disturb” sau spuneau că nu aveau nevoie de curățenie. Era o cameră în minus pentru mine.

Îmbrăcată într-un tricou vișiniu și niște pantaloni gri, largi și lungi, pe care trebuia să-i întorc jos fiindcă îi călcăm în picioare, alergam dintr-o cameră în alta ca să termin în timp. Că dacă nu, trebuia să rămân în plus din timpul meu, așa cum s-a întâmplat de câteva ori. Numai eu știu de câte ori am plâns în timp ce spălam toalete. Sau cum continuam să muncesc deși mă durea ceva și abia puteam sta în picioare. Sau cum eram atât de obosită încât simțeam, literalmente, că nu mai pot nici să pun lenjeria pe pat sau să ridic o pernă. Responsabila care controla din când în când după mine, găsea mereu ceva care nu era în regulă: “Ioana, totul e bine, dar uite, a rămas praf în colțul acesta.”
Și am rezistat. Poate că am greșit fiindcă am lucrat un an acolo și nu am renunțat când am simțit că nu mai pot. Însă mă gândeam: “și cum îmi voi plăti cheltuielile?”, “dacă nu găsesc ceva mai bun după?” Când îmi propuneam să renunț la munca aceasta, gândurile îmi inundau mintea și nu-mi făceam curaj să pun stop.
Ziua în care mi-am dat demisia a fost una fericită, în care m-am simțit liberă. Și atunci mi-am spus că niciodată nu voi mai sta/munci într-un loc în care nu mă simt bine.
Nu mă plâng. O parte a fost alegerea mea, cealaltă faptul că eram constrânsă de circumstanțe. Însă experiența aceasta m-a învățat câteva lecții utile. Ah, și să nu las mizerie înainte de a pleca dintr-o cameră de hotel și să-mi scot lenjeria murdară, pentru a ușura munca persoanei care va trebui să strângă în urma mea.

M-am întors în România, am început facultatea. În ultimele două luni am lucrat la un call-center. De fiecare dată după ce ieșeam de acolo, aveam dureri de cap și mă simțeam foarte tristă. Sunt genul de om care se implică, încă nu știu cum să fiu nepăsătoare și deseori preiau energia persoanei cu care interacționez. Să vorbești într-o zi cu 60 de persoane, dintre care o parte sunt nervoși, țipă și își descarcă oful pe tine, nu-i tocmai cel mai frumos mod de a-ți petrece timpul.
Astăzi a fost prima zi în care am ieșit din clădirea aceea zâmbind. Ce voi face în continuare? Nu știu, probabil voi începe curând să lucrez altundeva. Însă cel mai important este că mă simt liberă. Pentru celelalte lucruri apar soluții.

Îndemnul meu pentru voi este ca în viață, să faceți ceea ce vă place. Să vă înconjurați cu oameni care vă fac bine. Să nu păstrați în suflet pe cei care vă provoacă tristețe. Orice experiență este bună, orice om poate fi o lecție. Dar vă rog, nu le transformați în “de-o viață”. Nu stați în locuri care nu vă priesc. Nu permiteți ca cineva să vă fure pacea și bucuria. Îndrăzniți să faceți mai mult, să credeți în visurile voastre și să trăiți frumos. Meritați tot ce e mai bun.