Menu

De la vis spre împlinire

Învaţă-ne să purtăm Cerul în inimi încă de pe acum…

Suntem mulţi, Doamne, dar singuri. Ne împingem unii în alţii, însă între sufletele noastre sunt distanţe uriaşe. De-am avea timp să vedem câtă durere ascundem în spatele unei priviri şi dacă am avea curaj să ne iubim, poate că am reuşi să ne vindecăm unii prin alţii. Să fim mai bine. Dar uite-ne cum alergăm! Nici noi nu ştim încotro. Tu ne-ai lăsat într-un număr mare ca să devenim unul, însă vezi cum căutăm orice motiv să ne separăm?

Oh, Doamne, dacă i-am da voie inimii să iubească şi să primească iubire, poate că am zâmbi mai des. Şi noi ne minţim că iubim, dar nu iubim omul, ci doar ideea de a-l iubi. Iubim cu măsură, condiţionat, cu limite.

Astăzi, cuvintele îmi sunt lacrimi ce se rostogolesc pe o foaie albă, singură, îndurerată. Astăzi, cuvintele mele nu vor să zâmbească. Sunt dezamăgite…de mine, de lume, de viaţă. Dar încă se încred în Tine, Doamne.

Nădăjduiesc că într-o zi, ne vom asemăna mai mult cu Tine şi vom purta în suflete iubire şi bucurie. Dar până atunci, îmi este de ajuns să stiu ca Te am. Te am atunci când nu e nimeni aproape şi când alerg printre oameni. Te am când atunci când plâng. Te am când mă doare. Te am atunci când mă aflu în cea mai deplorabilă condiţie a mea, când nu ştiu să mă iubesc, când mă simt ca un nimic.

Aici, pe Pământ, sunt multe ziduri între noi. Şi nu e bine. Ştiu că la Tine nu e aşa. Învaţă-ne să purtăm Cerul în inimi încă de pe acum…

E toamnă, iar eu…încă te aștept.

Trecut-au anotimpuri de când mi-am pus inima deoparte
Vâslesc prin timp și am lăsat multe zile în spate
De dor, de căutări, de „mă îndrept spre tine”
Și nu te-am întâlnit.
E toamnă, iar eu…încă te aștept.

Văd soarele mai rar, dar tot mai cred în el
Și plouă des, și frunze cad, pământu-i parcă într-un duel
Cu cerul.
Eu mulțumesc și știu că totu-i efemer, și numai Dumnezeu etern.
E toamnă, iar eu…încă te aștept.

Și chiar dacă e rece, nu înseamnă că a venit timpul
Să simt culori, să îmbrățișez, să-ți privesc chipul.
Te port în suflet, și ieri, și azi, și mâine
Astăzi e toamnă, iar eu…încă te aștept.

De n-ai să vii nici toamna aceasta
Și n-ai să afli ce sufletul meu spune
Eu mă voi bucura oricum și voi păstra speranța
Că nu mai este mult până când viața
Ne va șopti: acesta-i darul pentru tine!

E toamnă, dragul meu, iar eu…încă te aștept.

 

Foto: pinterest

Rugăciune de toamnă.

Mi-e rece. Îmbracă-mi inima cu iubire, ca să nu mai simt frigul tristeții și al singurătății. Copacii se dezbracă de frunze, rând pe rând, și fiecare zi mi-i înfățișează din ce în ce mai goi. Și doare. Tu ești singurul care dă și se îmbogățește, așa cum ne înveți să facem și noi. Să nu mă lași a trăi după exemplul copacilor. Să dau din Tine.
Plouă des și se întunecă devreme, dar Tu nu mă lăsa să mă supăr pe ploaie sau să îmi fie frică de noapte.
Înconjoară-mă cu brațele Tale, colorează-mi sufletul cu binecuvântări și adu pace în mijlocul furtunii.
În mâna Ta încredințez și pe octombrie, Doamne…

Mi-am făcut bagajele.

Nu e prima dată când încep să împachetez și plec, însă e întâia oară când o fac mult mai conștient și matur decât înainte. Poate că tocmai de aceea, fricile sunt puțin mai mari și nu reușesc să-mi contenesc emoțiile.

Valiza mi-e destul de încăpătoare…atât cât să cuprindă câțiva ani în care am adunat experiențe și amintiri. Nici prea multe, nici prea puține; atâtea cât au fost să fie, probabil cele de care aveam nevoie. Toate greutățile s-au transformat în lecții. Cred că de aceea, acum că le cântăresc cu ochii, mi se par mult mai ușoare. Am pus și locurile pe care le-am văzut, momentele pe care le-am trăit, oamenii pe care i-am întâlnit.

Regrete nu vreau să iau cu mine. Consider că toate s-au întâmplat cu un motiv, că atât s-a putut face, că acesta e planul lui Dumnezeu. Îmi iau, în schimb, greșelile din care am putut învața ceva. Din nou, lecții.
Înainte să trag fermoarul, adaug tot curajul meu. Dumnezeu e lângă mine, mă acompaniază și la drumul acesta.

P.S. Acum chiar trebuie să-mi fac bagajele, la propriu. Pentru fetele care m-au întrebat în ultima vreme de facultate, vă anunț că sunt studentă la Psihologie. O iau de la zero din nou, deci câteva rugăciuni mi-ar prinde foarte bine. :))

Hugs and love,

Rămâi cu bine, fost locuitor al inimii mele.

Voia noastră nu coincide mereu cu cea a lui Dumnezeu. Unii oameni sunt doar trecători, chiar dacă e dureros să acceptăm asta. O scrisoare de la ea către el, un trecător pe care l-a primit în suflet, sperând că ar putea fi el cel pe care îl aștepta. Șederea lui a cauzat durere, plecarea a fost eliberarea ei. Dovadă că sunt sfârșituri ce aduc binecuvântări, și de aceea, ele nu trebuie să ne sperie. Fără frică, e nevoie să le dăm drumul…

„Am scris mult pentru tine, despre tine sau cu gândul la tine. Deseori, sau mai bine spus, de-a lungul vremii în care te-am purtat în suflet. Te priveam, și mă gândeam că nu mai există nimeni pe lumea aceasta cu un zâmbet la fel de frumos ca al tău. Nu mi-a fost greu să simt că lumea se cutremură sub mine atunci când erai în preajma mea. Greu îmi era să-mi controlez sentimentele. Aproape imposibil.

Am așteptat. Sau mai bine spus, te-am așteptat, fără să am un răspuns din partea lui Dumnezeu în privința ta. Așteptam, dar într-un fel…nu voiam un alt răspuns decât „da”. Și mare mi-a fost durerea atunci când am înțeles că nu erai alesul meu…
Poate că dacă înțelegeam mai curând, povestea era încheiată cu mult timp în urmă, însă eu mă agățam de orice speranță. Poate că așa trebuia să fie.

Dacă aș putea da timpul înapoi, n-aș mai vărsa atâtea lacrimi și nu m-aș mai amăgi cu false iluzii. Nu-mi place să recunosc asta, dar de cele mai multe ori, suferința îmi era cauzată…tocmai de mine. Și da, probabil și pentru că îmi locuiai în suflet, iar eu nu reușeam să te scot nicicum.

S-a întâmplat exact atunci când a îngăduit Dumnezeu. Cu ajutorul lui, ți-am împachetat lucrurile și te-am dat afară. Acum sunt bine. Nu sunt supărată că nu ai simțit la fel. Încă nu știu de ce a fost așa, dar dacă voia lui Dumnezeu a fost să nu fii tu, atunci o accept. Și repet, chiar sunt mai bine decât mă așteptam. Nu regret nicio rugăciune pe care am rostit-o pentru tine. Încă sper că într-un anumit punct al vieții tale, rugăciunile mele vor avea efect și te vei întâlni cu El. Nu pentru mine, nu pentru altcineva, ci pentru tine…

Îmi doresc să cred că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare. Că și tu ai avut ceva de învățat de la mine, că și eu am avut de învățat de la tine. Poate peste ani vom sta din nou față în față. Fără emoții, ca doi simpli prieteni…Și vom avea ocazia să lămurim și să ne amuzăm pe seama a ceea ce a fost acum. Nu am apucat să ne luăm rămas-bun și nici să te îmbrățișez înainte să plec, dar așa se întâmplă când lucrurile nu au început clar. Nici sfârșitul nu mai contează.

Acum știu că vindecarea e posibilă. Că dacă un om e doar un trecător în viața ta, îți va trece și ție, la un moment dat, de el.
La tine am lăsat multe frânturi din inima mea, însă cumva, mi le-am recuperat. Și de data asta, L-am rugat pe Dumnezeu să mă îndrăgostesc doar de viitorul meu soț. Datorie ție, am învățat să o protejez puțin mai bine, sau măcar încerc. Că nu-i de ajuns un zâmbet ca să deschid ușa.
Cine știe, poate că trebuia să aștept omul nepotrivit, ca să știu cum să-l recunosc pe cel ales.

Am înțeles că atunci când te intersectezi cu „omul tău”, nu vei încerca să-l scoți din suflet. Că îți va aduce mai multe zâmbete decât lacrimi. Că te va recunoaște, că îți va proteja inima. Că îți va spune clar intențiile sale. Că pentru el, vei fi suficient de.

Poate ar mai fi multe de spus, dar nu mai este cazul să aștern sute de cuvinte. Rămâi cu bine, fost locuitor al inimii mele.”

Noapte, de ce nu-mi ești bună?

Noapte, ce vrei de la mine? Iar încerci să-mi pui greutăți pe suflet, de simt că mă sufoc? Bine că am învățat să respir prin cuvântul scris, că altfel m-ai fi distrus cu multă vreme în urmă…

Ce vrei să-mi spui? Te aud, e liniște. Îndrăznește. Taci, așa cum o faci de fiecare dată. Și când începi să vorbești, îmi spui numai minciuni. Vrei să mă dori? Să-mi spui că trebuie să mă îngrijorez, sau că viața trebuie să mă întristeze, sau să-mi induci starea de frică? De ce nu-mi ești bună, noapte?

Noroc că nu mai doresc să-ți ascult prostiile. Că nu te mai cred. Noaptea asta vreau să-mi număr binecuvântările. Noaptea asta vreau să cred că o să fie bine. Noaptea asta vreau să respir, așa că scriu, numai ca să-ți arăt că sunt mai puternică decât tine.

Da, poate nu am să fac zi din tine niciodată, iar noi ne vom mai întâlni pentru multă vreme pe la orele acestea. Nu mai sunt copil, n-am să mai fug de întunericul pe care îl aduci. Învăț să strălucesc pe cerul tău…

Doamne, îți mulțumesc că nu ai renunțat la mine atunci când eu am făcut-o.

Aveam motive să mă bucur. Eram, în sfârșit, liberă. Parcă tot timpul era al meu, iar sufletul îmi era plin de pace. Și dintr-o dată, ceva s-a produs înăuntrul meu. M-am trezit în mijlocul nopții, cu mâna pe inimă, încercând să-i calmez durerea. O fracțiune de secundă mi-a trebuit ca să merg în direcția greșită. Un singur gând, un singur cuvânt… și m-am rătăcit.

Joi după-amiază a fost punctul în care am ajuns la limita prăpastiei. M-am așezat pe margine și am privit în jos. Mi-am spus cele mai îngrozitoare lucruri posibile. Da, viața te poarta în locuri de unde le vezi pe toate în negru, iar tu ai impresia că trebuie să dispari din peisaj. Oricum, ești un nimeni, un eșec, ce rost mai are?
De acolo nu am mai vrut să mă ridic. Mi-am propus sa renunț la scris și să mă retrag pentru o perioada îndelungată. M-am certat cu Dumnezeu. M-am plâns de toate nedreptățile și i-am cerut socoteală pentru răspunsurile care nu mai vin. De crezut, am crezut. De așteptat, am așteptat. Unde greșisem?

Și apoi, un gând mi-a străbătut mintea. Să plec într-un loc nou, să îmi iau inima și să-i dau șansa de a se regăsi. De a ma regasi. Să caut bucuria. Nu mai puteam sta acolo, lângă prăpastie, privind în jos. Trebuia să mă îndepărtez de agitația din jurul meu.

Mi-a fost de ajuns să privesc marea. Să ascult sunetul valurilor. Să îmi înalț ochii spre apus. Și am început sa-L văd din nou pe Dumnezeu…

Mi-am amintit ca dacă eu fac atât cât pot, Dumnezeu se va ocupa de restul. Și dacă El nu-mi cere mai mult și mă iubește așa cum sunt, de ce să îmi pese cum par în ochii celorlalți? Mi-am amintit că de oameni nu trebuie să tragi, fiindcă dacă vor să facă parte din viața ta, vor face tot posibilul să fie. Relațiile curg de la sine, nu trebuie forțate. Mi-am amintit că inima mea e în mâna lui Dumnezeu și că El o va dărui celui care o merită. Cum am putut să uit că El m-a vindecat și a pus în jurul inimii mele un zid, peste care eu nu trebuie să sar înainte de vreme? Graba e o greșeală, întotdeauna.

Doamne, îți mulțumesc că nu ai renunțat la mine atunci când eu am făcut-o. Îți mulțumesc pentru că m-ai luat de lângă prăpastie și mi-ai arătat Cerul. Pe Tine nu pot să te mint, viața nu mă entuziasmează mereu. E doar un câmp de luptă și nu am fost întrebată dacă vreau să fiu aici. Dar Tu m-ai ales. Așadar, cu Tine merg înainte. Prin Tine am speranță. Datorită Ție am putere. O singură promisiune de-a Ta mă ține în picioare: că n-am să mor în război.

 

 

Pe EL îl aștept. Lui i-aș spune DA. Pe EL l-aș iubi.

L-aș iubi pentru surâsul lui cald, care nu se mai aseamănă cu vreun altul pe lumea asta. Pentru felul în care m-ar privi, de parcă înăuntrul meu ar fi ceva magic.

L-aș iubi pentru vocea lui blândă, ce m-ar liniști în clipele tumultoase și care m-ar face permanent să simt că alături de el sunt „acasă”.

L-aș iubi pentru bunătatea și sinceritatea lui. Pentru că e altruist și vrea să-și ajute aproapele. Pentru că îi pasă. Pentru că e smerit.

L-aș iubi pentru felul în care folosește cuvintele. Pentru că știe când să asculte și când trebuie să vorbească.

L-aș iubi pentru chipul lui, fiindcă în ochii mei, el ar fi cel mai frumos bărbat.

L-aș iubi pentru că printr-o singură strângere de mână, inima mea ar pulsa puțin mai repede decât de obicei.

L-aș iubi pentru că știe să-și recunoască greșelile, să spună „iartă-mă” și la rândul său, să ierte.

L-aș iubi pentru că alături de el aș putea să râd până mă doare burta, dar și să plâng până la epuizare.

L-aș iubi pentru că mă încurajează și crede în visurile mele.

L-aș iubi pentru că ar rămâne lângă mine când eșuez și lumea se dărâmă în jurul meu. Pentru că ar continua să mă iubească.

L-aș iubi pentru că împreună cu el aș putea să construiesc. Pentru că amândoi am putea urca munți și nu ne-ar fi frică de văi adânci.

L-aș iubi pentru că se roagă pentru mine. Pentru că și viața lui e încredințată în mâna lui Dumnezeu. Pentru că amândoi îl punem pe El pe primul loc.

L-aș iubi pentru că îi mulțumește Cerului pentru mine.

L-aș iubi pentru că mereu și-ar dori să devină un om mai bun.

L-aș iubi pentru sensibilitatea lui. Pentru curajul lui. Pentru răbdarea lui.

L-aș iubi pentru timpul pe care mi-l dăruiește fără să simtă că face vreun efort.

L-aș iubi pentru că aș simți că între noi curge o iubire din Dumnezeu.

L-aș iubi pentru că aș ști că el e darul meu. Până la sfârșitul vieții.

Ce ții strâns în pumnii tăi?

Acum ceva timp, am conștientizat că îmi țin mereu pumnii strânși, sau mai bine spus de fiecare dată când mâinile nu-mi sunt ocupate. Nu știu dacă toată lumea face așa, nici de când am „obiceiul” acesta, însă în momentul în care mi-am întins palmele și am încercat să le țin așa preț de câteva secunde, am simțit că mă doare fiecare deget în parte. Că-mi tremură și se întorc la poziția inițială: pumnul strâns.

Știu că poate pare ciudat ce am scris, însă faptul acesta m-a purtat la un gând în mod deosebit: Tu ce ții strâns în pumnii tăi? La ce încerci să dai drumul și eșuezi fiindcă doare?

Numai tu și Dumnezeu știți ce e ascuns acolo. Poate ții pe cineva care nu mai face parte din viața ta. Poate ai adunat amintiri, greșeli și regrete. Poate ții strâns un eșec, o dezamăgire sau o relație care nu-ți face bine. Oricare dintre variante ar fi, ți-e frică să le dai drumul, și mai mult de atât…te doare. Așa că preferi confortul, deși realizezi că zona aceea nu este benefică ție.

Deschide mâinile și întinde-ți palmele. Puțin câte puțin. Eliberează-le de tot ce ai adunat până în prezent. Nu te mai minți că le-ai încredințat în mâna Dumnezeu atâta timp cât tu încă ții pumnii strânși.
Vei simți durere, și nu doar astăzi, ci și mâine, și peste o lună poate. Însă durerea aceasta e una care te vindecă. E o durere care te învăță că Dumnezeu e în control. Că nu trebuie să te mai îngrijorezi. Nu mai ai nimic de pierdut, ci de acum înainte vei începe să câștigi.

 

Doamne, ce i-am făcut sufletului meu?

Nu mai pot să alerg. Am obosit. Și știți, oboseala cea mai puternică e a sufletului. L-am alergat prin zeci de griji, care de fapt nu aveau niciun temei. L-am îndrumat să fugă după stresul de zi cu zi, neștiind cât rău îi fac sufletului meu. L-am forțat să fugă prin iluzii și rău a fost rănit. S-a înțepat în întrebări doar de dragul de a-mi aduce mie răspunsuri. Și n-a găsit…

Doamne, ce i-am făcut sufletului meu? Cum de l-am adus în starea asta, de abia mai poate să respire? Cum să-i șterg lacrimile și să-L împing din nou înainte? Acum nu mă mai crede când îi spun că totul e posibil.

Mergi tu, Doamne, la sufletul meu și spune-i să nu-i mai fie frică. Pe tine te ascultă mereu. Amintește-i că vei avea tu grijă de el și că nu-l vei dezamăgi așa cum am făcut-o eu. Dă-i Tu o fărâmă de putere, și știu că se va ridica din loc.

Salvează-mi, Doamne, sufletul, de mine…