Menu

De la vis spre împlinire

Să fii singura alegere a cuiva…

Mă uit în jurul meu. Zeci de oameni trec pe lângă noi zilnic. Cu o parte din ei ne intersectăm cărările. Cu unii vorbim. Și totuși, dintre toți aceștia…unul singur va fi cel ales.

Atâtea zâmbete ce nu se pot compara unul cu celălalt. Și dintre toate, cineva să creadă că tocmai zâmbetul tău este cel fără de care nu ar vrea să trăiască.

Atatea chipuri superbe. Unice. Iar pentru o pereche de ochi, tu să fii cea mai frumoasă…

Sunt atâția oameni minunați, buni, cu abilitați și daruri, cu ceva…special. Și totuși, tu să fii ales de cineva. În fața inimii tale să aibă emoții. Ție să-ți spună “da” cu tărie. Pe tine să te aleagă pentru restul vieții.

Uneori, mă gândesc că e aproape imposibil ca dintr-un milion de posibilități, tu să fii cel câștigător, însă îmi amintesc apoi de Dumnezeu, de faptul că pentru El, totul este posibil și că nimic nu-i scapă din ochi.

Să găsești fără să cauți e un miracol. E o lucrare mai măreață decât imi pot imagina eu. Să găsești fără să cauți pe Tinder, fără să abordezi fiecare persoană care îți iese în cale, fără să mergi în anumite locuri pentru a agăța. E binecuvântare. Și stii cum se formează astfel de binecuvântări? Încredințând stiloul poveștii în mâna Autorului…

Dacă oamenii pleacă, dă-le drumul. Despre frica de abandon.

Poate că a fost unul din părinții tăi care te-a părăsit, învățându-te că meriți să fii abandonat. Poate a fost partenerul din relația anterioară care și-a luat lucrurile și nu a mai vrut să lupte pentru tine. Și ai crezut, din nou, că nu meriți să fii iubit. Poate a fost prietena pe care o considerai ca fiind cea mai bună, ce a decis la un moment dat că nu mai vrea să facă parte din viața ta. Sau poate că e fost vorba de decesul cuiva care a părăsit lumea mult prea devreme.

Mi-ar plăcea să nu fie așa, însă adevărul este că viața îți servește pe tavă o înșiruire de plecări. Nu e din cauza ta, nu e pentru că nu ești suficient de bun, de frumos, de inteligent. Nu e din cauză că nu meriți ca ei sa rămână. Nu e pentru că în tine nu există ceva minunat ce poate fi iubit. De ce să te simți tu responsabil pentru plecarea lor și uneori, să încerci a-i ține cu forța?

Când oamenii pleacă, dă-le drumul. Da, dă-le drumul din sufletul tău atunci când ei nu mai sunt prezenți în viața ta. E alegerea lor, bazată pe ceea ce simt, pe gândurile și experiențele lor, pe dorințele și prioritățile lor. Ei aleg, iar tu nu poți influența această alegere. Nici nu ar fi corect.

Știi care e partea frumoasă? Că există și oameni care rămân. Mai puțini, desigur, dar sunt. A fost inevitabil să nu construiești ziduri în jurul inimii tale, să te închizi între ele și să nu mai primești pe nimeni acolo. De frică. Nu este blamabil, cred că oricine ar fi procedat la fel. Nu vreau nici să-ți cer să distrugi zidul, fiindcă știu că el a fost întărit în urma multor lovituri primite. Doar te rog ca, din când în când, să privesti dincolo de el. Vor fi unii oameni care îți promit multe, însă în timp ce stai pe gânduri, ei se îndepărtează. Ar fi plecat oricum, mai devreme sau mai tarziu, crede-mă. Însă alții, rămân acolo. Mai încearcă o dată. Știu că vor să facă parte din viața ta, că te vor. Și nu pleacă. Iar tu, dacă vei observa asta, nu fugi. Alături de astfel de oameni vei putea distruge orice mecanism de aparare. Împreuna cu ei. Prin efort si timp.

Mă rog pentru tine, pentru lumina și înțelepciunea ta, pentru ca iubirea să crească înăuntrul tău, sfărâmițând orice temere…

Iubirea nu pleacă.

Astăzi, la un curs de la facultate, profesoara a povestit cazul unor prieteni de-ai săi, soț și soție, căsătoriți de vreo 10 ani, cu un copil împreună, care se plâng unul de celălalt voind să divorțeze. Motivul? El a luat-o de nevastă pentru că era slăbuță și avea o parte a corpului pe placul lui. Ea pentru că el era „bun la pat”. Ea s-a îngrășat apoi, prin urmare nu mai arăta ca în ziua nunții. El nu a mai fost atras de ea, așa ca nu a mai vrut să aibă contacte sexuale. De aici, probleme.

Situația pare foarte penibilă și stau să mă întreb, cum e posibil ca aceasta să fie temelia unei căsnicii? Dar asta este trista realitate. Oamenii aleg în funcție de aspectul fizic, de situația financiară, de statutul social, șamd. Nu mi se pare greșit să ai așteptări și pretenții, însă să alegi pe cineva doar pentru că are sânii mari sau mici, că e slab sau nu, că are bani sau o funcție bună în ochii societății, este total deplasat și imatur.

Eu cred că iubirea este matură și înțeleaptă. Iubirea înțelege că oamenii se pot schimba, că e posibil ca în anumite perioade să nu-l mai recunoști pe omul căruia i-ai spus da. Iubirea rămâne acolo când toate merg rău. Iubirea rămâne acolo când ai avut un accident și ai rămas paralizat. Iubirea rămâne când ești bolnav. Nu pleacă. Nu spune „nu mai arați ca atunci când ne-am luat și nu te mai vreau” Iubirea caută crăpăturile și le umple cu…iubire.

După ce a povestit situația, m-am întrebat…oare el pentru ce m-ar alege? Oare eu pentru ce l-aș alege? Desigur, deja am răspuns într-un articol despre asta…dar am omis un lucru, și poate că e cel mai important. Să aibă pentru mine o dragoste din Dumnezeu, care nu pleacă indiferent de ce va urma. Poate e omul cu cel mai frumos zâmbet, cu cele mai frumoase cuvinte, cu cele mai deosebite maniere și gesturi…dar dacă nu mă iubește cu o dragoste ce curge din Cer, e în zadar.

Știu că trăim într-o societate în care nu mai contează câte căsătorii ai și de câte ori ai spus da, însă eu nu pot accepta ideea divorțului. Nu când e vorba de iubire. Fiindcă iubirea nu doar că e fără capăt, ci și crește. Eu cred în „dragostea nu va cădea niciodată”.

Ce să scriu?

Am citit câteva articole mai vechi, căutând unul care să descrie felul în care mă simt sau gândesc acum. Și nu am găsit. Așa ca am decis să scriu, însă cumva, atunci când am încercat să-mi transpun inima în cuvinte, m-am blocat.

Ce să scriu? Că am destule motive de mulțumire, și eu totuși mă poticnesc asupra altor cerințe neîmplinite? Că simt cum ceva nu e în regulă, că lipsește cineva anume?
Ce să scriu? Că l-am obosit pe Dumnezeu întrebându-l „când”? Și că am avut senzația că se va întâmpla abia atunci când mă voi opri din întrebat și mă voi centra pe ceea ce fac acum?
Ce să scriu? Că uneori mă cuprinde un dor de el, de îmi vine să înșirui milioane de cuvinte, însă am impresia că nu le pot lega între ele? Că aș vrea, pur și simplu, să fie?

Da, sunt zile în care simți că ceva nu e bine, că se aude un zgomot în suflet și nu știi de unde vine, că ți-e teamă de viitor…

Și atunci? Ce faci atunci? Te rogi și-ți amintești că Dumnezeu încă este…

Atunci când depresia vorbește.

Am găsit textul acesta scris în jurnal. Deși mă face puțin vulnerabilă, am ales să îl distribui. E pentru cei care se confruntă cu depresia. Vreau doar să vă amintesc că nu sunteți singuri, că sunteți iubiți și că toate gândurile pe care vi le spuneți când vă simțiți deprimați, sunt minciuni. Nu credeți în ele. Vreau, de asemenea, să nu mai fie judecați greșite cu privire la oamenii deprimați. Nu e vorba doar de o zi proastă, nici de o simplă tristețe. Să nu se dea cu părerea când nu se înțelege și nu se cunoaște un lucru.

„N-am ieșit din casă de o săptămână. Ah, de fapt doar de două ori, pentru că trebuia să rezolv ceva și în altă zi chiar era nevoie să merg la supermarket. Am dormit doar câteva ore pe noapte, și alea întrerupte. Am ochii umflați. Nu mi-a mai păsat de mine, nu mi-am spălat părul, nu m-am pensat, și am purtat același hanorac în fiecare zi. Mi-am pierdut interesul față de propria mea persoană. De viața mea.
Am avut impresia că e haos permanent, că nu-mi găsesc liniștea, că pică cărămizi pe sufletul meu. Mult zgomot. O luptă în care simțeam că inima mea se zbate ca un pește pe uscat. Iar eu mă aflam în deșert, și nu puteam nicicum să o salvez.
Tristețe împletită cu un soi de durere ce nu are un motiv anume.
Gândurile mele urlau în beznă. M-am simțit pierdută. Îmi spuneam că mai bine aș muri. Că nu sunt buna de nimic. Că nu o să reușesc niciodată.
Am tras de mine ca să pot citi ceva. Cu greu m-am putut concentra, citeam același paragraf de 3 ori. Nu ma pot focusa pe a asculta un material de lungă durată. Am pe repeat câteva melodii. Căștile sunt mereu pe urechile mele.
Nu mai vreau să mă ridic din pat. Sunt prinsă undeva între „trebuie” și „nu pot”.
Mi-am pierdut toată energia. E cel mai prost moment din viața mea în care să mă simt așa. Nu, nu acum.
Sunt conștientă de faptul că mă autodistrug. Nu știu cum să împiedic asta. Pe zi ce trece, merg tot mai mult în jos.
Mi-aș dori ca oamenii să mă iubească independent de asta. Chiar dacă sunt în starea cea mai deplorabilă, sa rămână lângă mine. Să nu mă judece. Dar oamenii te văd doar când ești în picioare.
A-mi menține capul deasupra apei constituie un efort uriaș. Nimeni nu are idee cât de greu este doar să supraviețuiești.
Aș urla, aș plânge, as face orice ca să scot tot ce e înăuntrul meu. Nici cuvintele scrise nu mai curg la fel de ușor. Uneori, e dezordine și printre ele, nu reușesc să stabilesc un început și un sfârșit.”

Vă veți ridica din nou. Se poate. Luptați împotriva ei, chiar dacă armele sale par a fi mai puternice. Spuneți-i pe nume. Și luptați, luptați până veți birui. Nu există problemă fără soluție. Nu uitați că Dumnezeu este de partea voastră.

Suflet, rămâi în picioare!

Știu că sunt clipe în care obosești să înaintezi prin pustiu, fără să ai idee dacă o să ajungi într-o zi la destinație. La promisiune.
Știu că sunt clipe în care nu vezi nimic în jurul tău și obosești să mai crezi.
Rămâi în picioare, suflete.

Știu că uneori ești rănit de lume și că simți nevoia să te așezi ca să-ți pansezi rănile. Știu că te doare când ești refuzat, când ești respins sau ești tratat de parcă nu ai exista. Dar crede-mă, valoarea ta este de nemăsurat, iar cândva vei primi ceea ce meriți.
Ridică-te din nou, suflete.

Luptele care se dau nu sunt întotdeauna câștigate de tine, iar adesea ai pierdut bucățele pe câmpul de bătălie.
Nu te da bătut, suflete.

Îți aud suspinul. Și tăcerea. Nici nu este nevoie să-mi spui ceva. Ceea ce știu este că, independent de tristețile și gândurile tale vremelnice, în tine sălășluiește iubire. Iubire cu puterea de a lumina, de a vindeca și de a crede. Să nu uiți asta.

Iubește, suflete.

Am obosit, dar Dumneu încă este lângă mine.

Nu-mi este teamă să afirm că am obosit. Sau că sunt momente în care nu sunt bine. Sau că am zile care parcă nu mai iau sfârșit.

Ne-am învățat să ne înăbușim în adâncul sufletului toate emoțiile apăsătoare și să le purtăm până rămânem fără putere. Pretindem că suntem în regulă, că nu avem nevoie de ajutor, că ne descurcăm și singuri. N-avem voie să ne plângem. Însă eu nu pot face asta mereu…

Am învățat să spun pe nume trăirilor mele și să le accept. Uneori oftez atât de adânc încât parcă mi-aș scoate inima din piept. Alteori, mă cuprinde tristețea și descurajarea. Pun întrebări, caut răspunsuri. Mă îngrijorez. Îmi spun gânduri negative. Cad în depresie.

Și apoi…merg cu ele înaintea lui Dumnezeu. Da, asta simt, asta trăiesc, nu știu cum să mă descotorosesc de starea aceasta.

Să-I exprimi întotdeauna ce simți și să vorbești cu El. Oricâte greșeli ai face și oricum te-ai simți, Dumnezeu te iubește. Te ascultă, te ridică, e acolo…lângă tine. Nu-ți înăbuși durerile și nu te comporta de parcă ai fi singur. Nu-ți ascunde inima de Cel care oricum o vede…

Trec zile.

Trec zile
în care nu știu cum e la tine în înimă
dacă ai obosit sau încă speri
dacă zâmbești sau nu mai ai puteri
dacă ai căzut sau mergi purtând poveri.

Trec zile
în care nu știu unde ești
nici dacă mai e mult până ai să sosești
și mi se face dor, dar când iubești
înveți s-aștepți, să nu te oprești.

Trec zile
în care îmi invadezi gândurile
și vreau să fii, să ne găsim
mă rog
știu că același cer privim.

Trec zile
în care vreau să aflu cum ți-a fost
să te ascult, să îți fiu adăpost
să știi că sunt, că nu ești singur
mă rog.

Trec zile
care mă apropie de tine
abia aștept să te întâlnesc
habar n-am când, dar nicio clipă
de voia Cerului nu mă-ndoiesc.

Despre frica de a nu fi iubit înapoi.

Se întâmplă să te îndrăgostești de cineva care nu îți împărtășește sentimentele. Și începi să lupți pentru acea persoană, să o aștepți, să te rogi sau chiar să îi manifești ceea ce simți. Te amăgești că îți răspunde, chiar dacă o face sub forma unor firimituri, hrănindu-te din când în cand cu o speranță. La un moment dat, începi să te învinuiești, crezând că dacă ai fi fost mai bun, mai frumos, mai inteligent, cu nu știu ce daruri și abilitați, cu alte diplome sau merite, poate că s-ar fi îndrăgostit de tine. Poate te-ar fi iubit dacă erai tu altfel sau suficient de. La un moment dat, realizezi că ai așteptat autobuzul în stația de tren, că te-ai mințit pe tine însuți. O lună, un an, trei, și unii o viață întreagă. Deși indicatoarele au fost mereu acolo, ți-au arătat unde te afli. Nu ai privit tu spre ele, voluntar sau nu.

După o astfel de experiență rămâi cu mai puține lecții și cu mai multe temeri. Să-ți scriu despre iubirea necondiționată? Să fim sinceri, adevărul este că așteptăm să fim iubiți de cei pe care îi iubim. Nu prea știm cum să facem altfel. Oricâte teste am primi, parcă niciodată nu învățăm răspunsul corect. Ne predăm, în schimb, fricii. În loc să spunem lucrurilor pe nume, cu maturitate, continuăm să construim viitorul pe baza unor minciuni. Da, dacă un om nu ne-a iubit, vom crede că nimeni nu o va mai face vreodată. Că nu merităm să fim iubiți. Greșit.

Vreau să rămână tipărite gândurile din momentul de față. Când iubirea nu-ți este împărtășită, înseamnă că Dumnezeu are pe altcineva pentru tine. Viața îți pune în cale mulți oameni, și unii rănesc, iau și pleacă. Și tu, probabil, ești un astfel de om pe drumul altora. Însă unul singur este binecuvântarea lui Dumnezeu pentru tine. Unul este cel care va răspunde afirmativ iubirii tale, care te va iubi așa cum ești tu. Pentru unul tu vei fi „ales”. Special, deosebit, unic. Nu trebuie să fii nici mai mult, nici mai puțin. Este de ajuns să fii.

Frica te ține captiv în trecut, așa încât tu nu mai poți vedea cine e în fața ta. Și chiar dacă ai putea privi, preferi să rămâi în celula ta decât să riști a fi rănit din nou. Crezi că te aperi, însă de fapt…fugi. Fugi de iubire. Nu știu dacă ești dispus ca astăzi să-i mai dai o șansă, dar eu mă rog ca Dumnezeu să-ți deschidă ochii ca să-L vezi pe cel care vine dinspre El. Mă rog să te aștepte.

Dacă cineva din trecutul tău ar fi trebuit să fie acum în viața ta, ar fi fost. Nu e vina ta. Dacă persoana care trece pe lângă tine nu se oprește ca să te descopere, înseamnă că nu e pentru tine. Nu-i din cauză că ești tu defect. Dumnezeu te cunoaște atât pe tine, cât și pe cel care va face parte din viitorul tău. Și acel cineva se va opri. Fără niciun dubiu. Fiindcă, spune-mi, cum ar putea să-i scape lui Dumnezeu tocmai întâlnirea voastră? Și cum nu ar curge o iubire cerească între doi oameni care au privit întâi spre Cer?

Îmi aștept viitorul soț pentru că…

În seara asta mi-a spus o cititoare că îi plac articolele în care scriu despre viitorul soț, așa că m-am gândit să mai adaug unul. Am vrut inițial să-i scriu lui, însă astăzi nu este una din acele zile în care dorul să fie atât de accentuat încât emoțiile să curgă pe hârtie. Așadar, îmi doresc să enunț câteva gânduri despre așteptare, despre importanța acesteia, despre promisiunea lui Dumnezeu.

Trăim într-o lume în care totul trebuie să se întâmple cât mai repede posibil. Nu avem răbdare, nu știm să așteptăm, preferăm să împlinim dorința de pe moment în defavoarea luării unei decizii înțelepte și de viitor. Ne presează vârsta, lumea și propriile nevoi care cer a fi împlinite. Mesajul de „bună dimineața”, îmbrățișările lungi, simplul fapt de a ști că nu ești singur și îți poți împărți viața cu cineva. Și e normal, fiindcă atunci când calea ta duce spre căsătorie, înăuntrul tău se află un gol ce poate fi umplut doar când apare el… Dar toate astea nu ar trebui să ne grăbească.

Nu sunt pe principiul căutării. Adică eu cred că la timpul potrivit, Dumnezeu vă intersectează cărările și totul va curge de la sine. Fără să forțați ceva, fără să alergați unul după celălalt, fără să luptați. Lipsa răbdării te poartă pe drumul căutării. Vrei să îl găsești și riști să accepți pe oricine, să stai în relații care nu te fac felicită și să pierzi bucăți din inimă.

Poate că exagerez, dar mă gândesc…cum ar fi dacă viitorul meu soț m-ar vedea în brațele altcuiva acum? E adevărat, încă nu-l cunosc, dar din respect și iubire pentru el, vreau să păstrez chestiile astea pentru el. Vreau să mă comport de parcă ar fi și el de față. Independent dacă el face asta acum sau nu. Și nu spus că am făcut-o mereu, dar…încerc.

Mi-am pus întrebarea: dar dacă Dumnezeu ar alege pe cineva care nu-mi place? E una dintre temerile mele ce se manifestă când întâlnesc vreun „el” care mă abordează, dar am sentimentul și convingerea că nu e el alesul. Și mi-am amintit apoi că El mă cunoaște mai bine decât oricine, știe ce așteptări și dorințe am, știe cu ce fel de om mi-aș împarți restul vieții. I-am spus. Dar nu e vorba doar de asta, că poți întâlni omul „perfect” și potrivit pentru tine, însă dacă nu e și o iubire din Dumnezeu între voi…

Da, cred că dacă îți dorești ceva mai mult decât vezi în jur, e nevoie să realizezi că sunt Mâini care lucrează lucruri mărețe, ce par imposibile de făcut de noi, oamenii. Nu căsnicii perfecte și nu oameni perfecți, ci care au ceva aparte, un ingredient în plus pe care nu-l găsești pe piață.

Cred că e important să aștepți și că roadele vor fi pe măsură. Că Dumnezeu nu te va dezamăgi. Nu știu de ce la unii durează mai mult decât la alții. Nici eu nu știu încă de ce aștept de ani de zile, și uneori îmi pare că prințul meu s-a rătăcit. De fapt, poate că și eu m-am rătăcit. Sau mai trebuie să cresc. Habar nu am, dar cred că planul lui Dumnezeu este mai mare decât graba sau nevoia mea din momentul de față.

Dacă sunteți deja pe acest drum al așteptării, să nu renunțați. Dacă nu sunteți încă, să nu vă fie teamă de alegerea asta. E una înțeleaptă, zic eu. Și se merită. Voi reveni într-o zi, pe acest blog, și vă voi povesti din proprie experiență.

Așteptați, fete dragi. Păstrați-vă puritatea și nu vă coborâți standardele de dragul unei companii. Eu îmi aștept viitorul soț, îmi aștept minunea. 🙂

Grijă de suflet!