Menu

De la vis spre împlinire

Dacă mă voi căsători vreodată…

Dacă m-aș fi grăbit să mă căsătoresc, nu mai eram singură de ceva vreme. Dacă m-aș fi grăbit și aș fi spus “da” oricui, astăzi probabil că aș fi fost la al treilea divorț. Măcar. 

Dar eu nu m-am grăbit. Unii au spus că sunt pretențioasă, că am așteptări prea mari. Alții spuneau că poate sunt prea retrasă, nu ies în cluburi sau nu sunt ușor de abordat. Nu mi-a păsat și nu îmi pasă nici acum. Da, cer mult pentru că ofer mult. 

Dacă mă voi căsători vreodată, vreau să se întâmple cu cel care mă iubește din toată inima. Cel care mă iubește pentru ceea ce sunt, pentru ceea ce găsește în sufletul meu, pentru felul în care gândesc. Cel care mă vede frumoasă și care mă privește de parcă nu mai există altcineva în jurul meu. Cel pentru care sunt nu doar o fată specială, ci cea mai specială. Îl voi alege pe cel care înțelege că nu pot fi perfectă, care îmi acceptă minusurile. 

Dacă mă voi căsători vreodată, va fi cu un bărbat dispus să străbată oceane doar ca să ajungă la mine, să fie cu mine. Iubirea înseamnă sacrificiu, însă sacrificiul înseamnă nimic atunci când îl faci din iubire. Iubirea înseamnă efort și renunțare. Pentru el vreau să fiu o prioritate. Se întâmplă în mod involuntar atunci când iubești. Să pui pe primul loc ceea ce iubești. 

Dacă mă voi căsători vreodată, îl voi alege pe acela care e dispus să rămână până la sfârșitul vieții. Cel care îmi oferă certitudinea că nu va renunța la primul obstacol, că va rămâne și în boală, și în suferință, și când ne ciocnim în idei, și când întâmpinăm dificultăți, și când esuez sau cad în depresie. Un bărbat căruia nu îi este teamă de un angajament. Fiindcă iubirea înlătură frica, nu? Cum să stai pe gânduri atunci când știi că pe ea o vrei, că în brațele ei te simți acasă, că nu-ți imaginezi ziua de mâine fără ea? 

Dacă mă voi căsători vreodată, vreau să simt prin toți porii și cu fiecare părticică a inimii mele că el e cea mai bună alegere. Că e darul lui Dumnezeu pentru mine. Că îl iubesc cu o iubire care curge din Cer, care crește și ne modelează, ne face mai buni. 

Mă voi căsători cu el doar dacă Dumnezeu face parte din viața lui, iar El ne-a confirmat amândurora că întâlnirea noastră a fost în planul Lui. Fie începem cu El să pășim pe un singur drum, fie drumurile noastre se separă.

Știți, tocmai de aceea nu se merită să tânjești după un om care nu se aliniază cu principiile tale, care nu e dispus să îți demostreze că îi pasă și nu te vede ca pe unica lui alegere. Lucrurile sunt simple. Simți sau nu simți. Știi sau nu știi. În iubire nu este loc pentru jocuri. Cel puțin, nu în iubirea scrisă de Cer, menită să dureze până în eternitate. 

Poate că ceea ce am scris eu aici pare desprins dintr-o poveste. În secolul acesta, chiar e poveste. Dar știu că se poate. Mai rar, ce-i drept, dar e posibil. Iubirea există. Soții buni și soțiile bune, care realmente iubesc, care nu înșeală și rămân până la ultima suflare, există. Și decât să trăiesc ceva mai puțin de atât, prefer să fiu singură.

Bine ai venit, vară!

Știi, mi-a plouat cam des în suflet în ultima vreme. Am adunat atâtea nemulțumiri, gânduri, îndoieli și griji încât visurile mele s-au înecat.  Au curs multe lacrimi și a tunat cu multă tristețe. Am nevoie de soare. Am nevoie să-mi aduci bucurii și liniște. Am nevoie să-mi amintești zilnic că Dumnezeu există. 

Te primesc în suflet cu speranță. Te îmbrățișez ca pe speranța pe care o așteptam. Te primesc știind că în tine este putere. Și oh, câtă nevoie am de putere! 

Poartă-mi pașii spre ceea ce este bun pentru mine, spre visurile mele, spre oamenii potriviți. Fii o vară care să-mi aducă liniște. Nu-ți cer iubire. Fă-mă iubire. 

Și când va fi să plouă, să fie o ploaie scurtă, cu soare. Iar eu vreau să zâmbesc. Învață-mă să alerg spre curcubeu. Și să mă bucur. 

Bine ai venit, vară! Fii o vară care vindecă! Fii un soare care usucă lacrimile! Fii binecuvântată! Fii memorabilă! 

Pentru copiii care au trăit coșmaruri și au îndrăznit să creadă în visuri.

Nu am de gând să scriu despre cât de minunat este să fii copil, să nu te îngrijorezi, să te bucuri și să nu porți poverile de adult. Nu, căci copilăria a fost pentru unii o perioadă urâtă, un coșmar care le-a îngreunat pașii și le-a provocat răni. O perioadă care a turnat greșit temelia pe care s-a zidit viitorul adult. Pentru ei scriu. Și pentru mine.

Nu mi-e dor de copilărie. Nu mi-e dor să fiu copil. Nu mai trăiesc în trecut, a rămas acolo și tind să cred că nu mă mai afectează, însă amintirile le port cu mine până la ultima suflare. Și-mi amintesc… secvențe în care tata o lovea cu brutalitate pe mama. Și îmi amintesc de mine, un copil de un metru și ceva, încercând să-l opresc, plângând, țipând să o lase în pace, fără putere. Îmi amintesc cum în ziua în care am împlinit unsprezece ani, n-am avut cadouri, nici tort, nici bucurie. Ci doar o cerință spusă în gând, atunci când se certau la telefon și el o amenința. Să nu se lase cu bătaie, cu scandal, măcar de ziua mea. Da, frica pe care am simțit-o în multe clipe atunci a rămas încă vie. De ce să-mi mai fie dor? De faptul că plângeam des, dar nu din cauză că m-am lovit în genunchi? De ce să-mi fie dor? Sub carcasa de copil, sufletul începea să se maturizeze… 

Copilul de ieri l-a învățat multe lecții pe adultul de astăzi. Copilul trist a devenit adultul care încearcă să zâmbească în orice circumstanță, să lupte până la capăt.  Lipsa unui cămin armonios, în care să afle ce-i iubirea, l-a purtat către cele mai înalte visuri. Și a învățat să creadă în iubire chiar dacă nu a văzut-o niciodată în jurul lui. 

Mesajul acesta este pentru copiii care au trăit coșmaruri și au îndrăznit să creadă în visuri. Pentru cei care n-au primit totul pe tavă, care n-au fost răsfățați și au învățat să prețuiască orice lucru.  Pentru copiii care și-au pierdut un părinte la o vârstă fragedă. 

Poate că deseori v-ați plâns și v-ați întrebat de ce la voi a fost așa, de ce nu v-ați aflat printre cei privilegiați. Nu am răspunsuri. Nu știu de ce. Dar sunt convinsă că toate întâmplările neplăcute v-au fost de folos. Că aveți ceva în plus. Că povestea voastră a început așa cu un scop. Înainte, cu zâmbetul pe chip și cu speranță în suflet!

Pentru copiii care au trăit coșmaruri și au îndrăznit să creadă în visuri.

Nu am de gând să scriu despre cât de minunat este să fii copil, să nu te îngrijorezi, să te bucuri și să nu porți poverile de adult. Nu, căci copilăria a fost pentru unii o perioadă urâtă, un coșmar care le-a îngreunat pașii și le-a provocat răni. O perioadă care a turnat greșit temelia pe care s-a zidit viitorul adult. Pentru ei scriu. Și pentru mine.

Nu mi-e dor de copilărie. Nu mi-e dor să fiu copil. Nu mai trăiesc în trecut, a rămas acolo și tind să cred că nu mă mai afectează, însă amintirile le port cu mine până la ultima suflare. Și-mi amintesc… secvențe în care tata o lovea cu brutalitate pe mama. Și îmi amintesc de mine, un copil de un metru și ceva, încercând să-l opresc, plângând, țipând să o lase în pace, fără putere. Îmi amintesc cum în ziua în care am împlinit unsprezece ani, n-am avut cadouri, nici tort, nici bucurie. Ci doar o cerință spusă în gând, atunci când se certau la telefon și el o amenința. Să nu se lase cu bătaie, cu scandal, măcar de ziua mea. Da, frica pe care am simțit-o în multe clipe atunci a rămas încă vie. De ce să-mi mai fie dor? De faptul că plângeam des, dar nu din cauză că m-am lovit în genunchi? De ce să-mi fie dor? Sub carcasa de copil, sufletul începea să se maturizeze… 

Copilul de ieri l-a învățat multe lecții pe adultul de astăzi. Copilul trist a devenit adultul care încearcă să zâmbească în orice circumstanță, să lupte până la capăt.  Lipsa unui cămin armonios, în care să afle ce-i iubirea, l-a purtat către cele mai înalte visuri. Și a învățat să creadă în iubire chiar dacă nu a văzut-o niciodată în jurul lui. 

Mesajul acesta este pentru copiii care au trăit coșmaruri și au îndrăznit să creadă în visuri. Pentru cei care n-au primit totul pe tavă, care n-au fost răsfățați și au învățat să prețuiască orice lucru.  Pentru copiii care și-au pierdut un părinte la o vârstă fragedă. 

Poate că deseori v-ați plâns și v-ați întrebat de ce la voi a fost așa, de ce nu v-ați aflat printre cei privilegiați. Nu am răspunsuri. Nu știu de ce. Dar sunt convinsă că toate întâmplările neplăcute v-au fost de folos. Că aveți ceva în plus. Că povestea voastră a început așa cu un scop. Înainte, cu zâmbetul pe chip și cu speranță în suflet!

Asta-i partea întunecată a vieții. Mergi înainte.

Sunt zile în care simplul fapt de a respira constituie un efort. În care zambești și pretinzi că totul e în regulă, deși în suflet îți plouă. Sunt drumuri lungi pe care le străbați prin întuneric, fără să înțelegi de ce e așa, și nu altfel, nu cum îți dorești tu. Și culmea, credința ta e la pământ. Ai senzația că Dumnezeu e absent, că nu mai există. Iar dacă există, cu siguranță e bun doar cu unii, de tine a uitat. Sunt perioade în care ești îngenucheat de anxietate, de depresie, de gânduri. Sunt zile în care ai obosit să aștepți, să speri, să crezi. Sunt clipe în care ai prefera să nu mai fii. 

De ce nimeni nu vorbește despre toate astea? De ce își urlă cu toții fericirea și îți cer să fii fericit? Fiindcă mai devreme sau mai târziu, te intersectezi cu partea întunecată a vieții, și nu-i ușor să o accepți. Să-i supraviețuiești. Să ai răbdare și să nu renunți. 

Unii au o viață mai ușoară decât alții, nu-i un secret. Nu ne aflăm cu toții în dreptul aceluiași nivel de suferință. Extremele sunt des întâlnite. Unul primește de-a gata tot ceea ce altul obține prin multă muncă. Viața e nedreaptă, asta-i concluzia mea. Și degeaba te cerți cu ea. În schimb, se spune că Dumnezeu e drept. Și încă nu pot afirma că sunt de acord, nu până când nu voi trăi pe propria piele acest lucru.

Tot ceea ce vreau să transmit prin mesajul acesta este că dacă viața ta e tristă sau tu ești trist, dacă ți se pare totul nedrept și nu înțelegi de ce, dacă încă n-ai primit răspunsuri la întrebări și te lupți să supraviețuiești, dacă ai obosit și nu mai ai chef de nimic, dacă te întrebi pe unde e Dumnezeu fiindcă nu-L mai simți, ei bine, nu ești singurul. Asta-i partea întunecată a vieții. Doar mergi înainte. 

Prefer să aștept o relație diferită.

Vreau un om pe care să-l vreau și care să mă vrea din toată inima. Să nu ne alegem din milă, sau pentru că unul dintre noi insistă, sau pentru că vrem să ne alinăm singurătatea. Nu vreau să închid ochii, fiindcă știu că iubirea ți-i deschide. 

Nu vreau o relație care să înceapă cu jocuri. Nu-mi plac jocurile, ci momentul în care oamenii își spun reciproc intențiile, cu sinceritate. 

Nu-mi doresc să fim iubiți/concubini pentru câțiva ani, până când ne dăm seama dacă vrem să spunem “da” în fața altarului. Știm sau nu știm. N-are sens să ne investim timpul și sentimentele într-o relație care nu începe cu gândul “până la sfârșitul vieții” și nu se concretizează în urma acestuia.

Dacă Dumnezeu nu se află la temelia căsniciei noastre, mai bine renunțăm. Vreau ca El să fie prezent. Și în viața ta, și în a mea. În a noastră. Consider că cea mai strânsă funie, care nu se va rupe indiferent de circumstanțe, este între noi trei. Eu, tu și El. Și mai cred că iubirea care izvorăște din El este menită să crească. Îmi doresc ca pe măsură ce anii trec, noi să ne iubim din ce în ce mai mult, nu invers. Nu cum observ în jurul meu. 

Nu vreau o relație doar de dragul de a fi într-o relație sau din alte interese. Nu-l aleg pe primul de teamă că o să rămân singură. Nu alerg după cineva dacă observ că nu-mi împărtășeste sentimentele. Fiindcă prin credința mea ce pare nebună pentru mulți, eu aștept o poveste de iubire specială, diferită. O relație care mă bucură, un om pe care să-l consider un dar de la Dumnezeu. Nu relația perfectă, nu făt-frumos. Sunt realistă. Vreau doar binecuvântare…

foto: Linda Lauva

Hai să ne întâlnim la apus.

 

Hai să ne întâlnim la apus. E singurul sfârșit care mă entuziasmează.

E clipa în care lăsăm în urmă ziua grea, drumul lung.

Hai să ne punem jos și să ne odihnim. Să uităm pentru o vreme de gânduri, de griji, de oameni. 

Să nu ne mai pese de nimic din jurul nostru.

Hai doar să privim apusul. Și să ne bucurăm.

Să credem că și sfârșiturile pot fi frumoase. Că aduc începuturi mai bune.

Să nu ne pierdem speranța că iubirea există. Și chiar dacă e rară, se poate întâmpla miracolul de a te găsi fix pe tine. Pe mine. 

Hai să privim măreția Cerului și să ne amintim că nu există visuri prea mari sau imposibile. 

Să ne descotorosim de eșecuri și de dezamăgiri. De tot ce înseamnă “trecut”.

Hai să mai luptăm puțin, fără să ne întrebăm de ce doar noi trebuie să o facem. 

Să nu-i mai cerem socoteală vieții, ci să-i cerem tot ceea ce merităm. Și să avem răbdare până vom primi. 

Hai să ne întâlnim la apus. Să privim împreună spre Cer. Nu ești singur, nu sunt singură, nu suntem singuri…

Arta de a-ți folosi inima frântă.

Pe tine ce te-a frânt în viață? O copilărie dureroasă? Depresia? Părinții? Lipsurile? O iubire neîmpărtășită? În mâna cărui om ți-ai pus inima și n-a avut grijă de ea? Spune-mi, ce te-a făcut să cazi pe genunchi și să spui că nu mai poți continua? Ai vrut să pui și tu punct vieții în clipele alea? Ai simțit ca s-a scurs toată viața din tine, și că tot ce ți-a mai rămas e aerul? Că respiri în negru?

Când viața te-a făcut bucăți, a uitat să-ți spună că ți-a dat și prilejul de a deveni artist. Că vei învăța să te construiești, înfruntând durerea și oboseala. Poate că dacă ți-ar fi menționat cât de puternic vei deveni, ai fi avut mai mult curaj să pășești înainte.

Nu ți-a spus câte lecții aveai să înveți în urma zdrobirii, nu-i așa? Îți spun eu. Când inima ți s-a descompus și lacrimile curgeau fără încetare, învățai. Învățai să picuri bunătate în jurul tău. Să te pui în papucii aproapelui și să-l înțelegi. Să fii milos. Să nu pui preț pe tot ce e material și efemer, ci pe ceea ce se află în sufletul și în cugetul omului. Să te bucuri de lucruri mărunte. Să ajuți. Să-l cauți pe Dumnezeu și să-l găsești. Să nu fii superficial. Și lista continuă…

Uite, vezi câte poți? Vezi câte știi? A fost nevoie ca viața să te frângă, ca tu să înveți arta de îți folosi inima-ți ruptă. De a oferi din tine tot ce este mai bun…

Spune-i mării…

Spune-i mării să primească în palma ei toate dezamăgirile, gândurile și îngrijorările tale. Și tristețea, și durerea. Am auzit de la cineva că în imensitatea ei încap toate, oricât de mari și grele ar fi. Doar aruncă-le…

Spune-i mării să-ți înghită toate lacrimile. Și alea care curg pe obrajii tăi, și alea care îți curg în suflet. Cere-i la schimb zâmbete. Multe zambete. Cică ea dăruiește tot ce este mai bun, încearcă…

Spune-i mării să te cuprindă în brațele ei largi ca să te simți cel mai protejat om de pe Pământ. Să uiți de singurătate…

Știai că îți ascultă toate visurile, chiar și pe cele mai nebunești, și crede în ele? Știai că te încurajează și îți spune să nu renunți atunci când simți că nu mai poți? 

În Marea ei iubire, te ia de mână și-ți amintește că există iertare pentru orice. Și nu te abandonează…

Vorbește-i despre oamenii importanți pentru tine, despre sosirile și plecările lor, despre rănile tale. Nu-ți promit că îți va da răspunsuri mereu, nu când vrei tu. Dar va fi acolo pentru tine, până la capăt…

Cere-i mării răbdare și credință. Cere-i să te curățe de tot ce e urât. Roag-o să nu te schimbi, să nu devii mai rău și să o iei pe cărări greșite din cauză că nu mai poți s-aștepți. 

Marea ar vrea să știi că așa cum nu poți cuprinde cu privirea imensitatea și măreția ei, tot așa nu poți înțelege de ce acum e așa. Fiindcă “acum” e doar o parte dintr-un întreg.

Spune-i mării tot. Plângi cu ea. Respiră lângă ea. Doar nu te pierde, te rog…

Pășește prin credință până la capăt!

Sunt perioade în care singurul lucru cert pe care îl deții este credința din inima ta. Dar pe măsură ce trece timpul, văzând că circumstanțele nu se schimbă, începi să te îndoiești. Ai senzația că aștepți degeaba, că totul e în zadar, că lucrurile după care tânjești nu se vor mai întâmpla vreodată. Și nu mai știi cum să mergi prin credință, ceva înăuntrul tău se rupe, iar inima începe să șchiopăteze. Nu mai crezi cu aceeași tărie ca la început, nu te mai ridici la fel de ușor, deși culmea, ar fi trebuit să fie tocmai invers. Fiindcă toate experiențele pe care le-ai înfruntat te-au făcut mai puternic. Chiar ești, doar tu nu mai vrei să vezi… 

Amintește-ți cu ce gând ți-ai început drumul și alături de cine. Nu, nu ți s-a promis că vei merge pentru o lună, nici doar pentru un an de zile. Ai parcurs un drum mai lung și mai anevoios decât ți-ai imaginat, știu. Te intrebi cât va mai dura, dacă nu cumva ești pe cărarea greșită, dacă nu cumva ar fi mai bine să renunți și să faci stânga la prima intersecție. Să alegi cărarea mai ușoară, care îți garantează “fericirea” și îți oferă ceva pe loc. Sunt astfel de gânduri care îți fură puțin câte puțin din voința cu care înaintezi pe drum. 

Oprește-te! Amintește-ți cine ești și ce îți dorești tu de fapt. Ce visuri aveai? Ce fel de relație îți doreai? Spre ce ai țintit încă de la început? Ce ai de gând, să te dai bătut doar pentru că timpul nu-ți este prieten și nimic nu se întâmplă? De unde știi tu cât va mai dura? Ai idee ce schimbări poate face o singură clipă? Sau ce distanță mai este până îți vei întâlni minunea? Sau cu ce binecuvântări te vei intersecta de acum înainte? 

Atunci, de ce nu mai crezi? Cât timp mergi înainte, crede! Cât timp respiri, crede! Chiar dacă e întuneric, sau te simți uitat, sau ți se pare că ești singur. Chiar dacă uneori te doare, sau ești dezamăgit, sau eforturile tale n-au adus încă un rezultat. Ai datoria să crezi, așa că te rog, rostește o rugăciune și mai fă pași prin credință. Până la capăt.