Menu

De la vis spre împlinire

Mai pot, chiar dac-am obosit.

Mai pot. Însă uneori simt că mă sting. Că am obosit. Că nu mai pot face încă un pas, iar inima mă înștiințează că am alergat destul. Și totuși pot, fiindcă eu n-am voie să renunț. Și dacă eu nu mă împing înainte, atunci cine să o facă în locul meu? Mai pot, chiar dac-am obosit…

Mai cred în bine. Din când în când. Căci am gustat prea des din greutăți, și am înțeles că viața nu te întreabă ce îți dorești. Îți dă. Și trebuie să duci. Să nu te plângi. 

Încă zâmbesc. În timp ce-mi înghit lacrimile, una câte una, adunându-le într-un colț de suflet.  Nu le mai plâng atât de des, și am senzația că se transformă într-un sloi de gheață. M-apasă. Și atunci când simt că nu mai pot, le dau drumul. Încă zâmbesc, dar doare…

Eu n-am alte variante în afară de a merge mai departe. Sunt puternică. Și pot. Așa cum am putut mereu. N-am timp de plânsete. N-am timp să stau căzută. N-am timp să mă gândesc la oameni, nici să aștept pe cineva. Îmi șterg lacrimile, ridic privirea și îmi continui drumul. De una singură…

Mulțumesc, mamă!

Alaltăieri, mama a împlinit 56 de ani. Să vă spun puțin despre ea. 

Mama e cel mai puternic om dintre toți cei pe care eu îi cunosc. Și cunosc destui. 

Deși n-a avut nici pe departe o viață ușoară, ea nu s-a dat bătută niciodată. A depășit orice problemă i s-a ivit în cale și a răzbit în cele mai grele situații. Și credeți-mă, chiar au fost multe și grele. Cred că oricine, în locul ei, ar fi intrat într-o casă de nebuni. Însă ea a rămas în picioare. Fizic, psihic și sufletește. Nu a renunțat. Nu și-a plâns prea mult de milă. A fost omul acțiunii. Omul care deschide uși, care rezolvă totul, care nu dă bir cu fugiții.

Mama este omul care mereu a știut cum să-i încurajeze pe cei din jurul ei. Oamenii au căutat-o mereu, știind ca ea este o sursă de putere, de răspunsuri inteligente și înțelepte, de ajutor. Ea îi îmbărbătează pe ceilalți. Ea ajută. Caută soluții. Dă curaj. Îți arată și o altă față a lucrurilor. Nu cred că există cineva care ar putea spune ceva negativ cu privire la ea. 

Mama a dat naștere la șapte copii. Și pentru noi, a făcut tot ce i-a stat în putere și puțin peste. Fără ajutorul unui bărbat. Nu a avut niciodată iubirea și sprijinul unui soț, ci dimpotrivă, a primit din partea lui tot ce e mai rău și urât pe lumea asta. Violență, insulte, trădare și așa mai departe.  Dar ea s-a descurcat oricum. De una singură. Și cu Dumnezeu aproape de inima ei. 

Mama este un model de bunătate și compasiune. De iubire. Nu poartă ranchiună nici față de omul care i-a făcut cel mai mult rău. Ea a iertat și pe cel care nu merită iertat. 

Mama a muncit pe brânci pentru noi, copiii ei. Noi am fost totul pentru ea. Mereu. Când se gândea la noi, nu existau limite de iubire sau “doar atât fac”. Nu, ea le-a depășit cu succes pe toate.

Poate că n-am spus-o prea des, așa cum ar trebui, dar îți mulțumesc mamă!

Mulțumesc pentru sacrificiile tale. Pentru eforturi. Pentru ajutorul și iubirea necondiționate. Pentru că ai fost mereu prezentă pentru noi. Pentru că nu te-ai dat bătută. Pentru că ești un om extraordinar. Pentru dăruirea ta. Pentru că ai fost, ești și vei fi o mamă-exemplu. 

Și sper să ne trăiești măcar până la o sută de ani! 

Nu te grăbi…

Nu te grăbi să tragi concluzii până nu afli ce îți rezervă viața în continuare.

Nu te grăbi să judeci omul după copertă, căci nu știi povestea lui.

Nu te grăbi să ajungi la ziua de mâine, la oamenii pe care încă nu i-ai cunoscut, la experiențele pe care nu le-ai trăit. Nu te grăbi să prinzi viitorul, căci pierzi din vedere prezentul.

Nu te grăbi să renunți. Poate încercarea o mie unu se va sfârși cu o reușită, poate visul tău se va împlini după zeci de coșmaruri, iar tu vei ajunge la mal. Poate după toate eșecurile, atunci când te aștepți cel mai puțin, urmează succesul. Nu te grăbi să renunți în ape adânci, nu te grăbi să renunți când mergi prin deșert. Cine știe, poate după următorul pas vei ajunge la destinație. Mergi cu pași înceți, dar nu spune că te dai bătut…

Nu te grăbi să te îndrăgostești de un om. Nu alerga spre iluzii, nu te hrăni cu minciuni. Stai pe loc. Privește-l. 

Nu alerga după fluturi.

Nu te grăbi să crezi în cuvinte, așteaptă să vezi fapte. 

Nu te grăbi să-ți investești energia într-un loc până nu te asiguri că nu e cel care te va încarca pozitiv.

Știi, uneori acordăm prea multă importanță unor chestiuni care chiar nu merită atenție. Trecătoare. Sigur că dezamăgirea te înțeapă și parcă îți vine să crezi că binele a dispărut de pe Pământ. Sau cel puțin, că te ocolește. Răul există și câteodată te lovește și pe tine… Însă eu vreau să cred că fiecare dintre noi poate scrie cu penița vieții sale despre bine. Despre oameni frumoși și buni. Despre puritate. Despre frumusețea iubirii. Despre adevăr. Povești de dragoste care inspiră. Povești care durează până la sfârșitul vieții. Suferințe care s-au încheiat cu biruință. Lupte din care ai ieșit mai puternic. Dureri ce au fost vindecate. Lacrimi ce au fost urmate de zâmbete. 

Cred că despre astfel de lucruri merită să scriem. Fiindcă doar acestea contează. Răul nu merită hrănit sub nicio formă, ci doar înlăturat…

Am plâns…

Am plâns întrebări la care n-am găsit răspuns, și răspunsuri care n-au fost în acord cu așteptările mele.

Am plâns doruri nerostite și goluri neumplute.

Am plâns eșecuri și dezamăgiri.

Am plâns o inimă care se rupea și îmi dădea senzația că rămân fără aer.

Am plâns singurătate.

Am plâns temeri. 

Am plâns în nopțile târzii și în zilele aglomerate, când ochii nu se mai puteau abține până vor fi nevăzuți.

Am plâns simțindu-mă fără niciun sens, gândindu-mă că nu sunt suficient de bună, de frumoasă, de inteligentă.

Am plâns în hohote, când în suflet îmi era furtună, și am plâns și cu zâmbetul pe buze, de parcă ar fi plouat cu soare.

Am plâns neîmpliniri de visuri, speranțe moarte și o credință stinsă. 

Am plâns când am căzut. Aproape de fiecare dată. Și am plâns când mergeam, dar pașii îmi erau grei și obosiți.  

Am plâns sfârșituri.

Știi cât de amare-s lacrimile atunci când nu mai crezi în bine? Dar alea când îți spun că e mai bine să renunți? 

Am plâns nori gri adunați pe cerul sufletului meu. Căci cum să îi înlătur altfel?

Am plâns… fiindcă doar așa mi-am curățat drumul. Fiindcă doar așa am înaintat…

Te rog, alege-l Tu!

Nu știu când va fi momentul în care voi spune “da”, însă dacă vei îngădui să se întâmple aceasta, te rog, ai grijă ca el să fie cel potrivit mie. Tu mă cunoști mai bine decât mă cunosc eu. Tu îmi știi toate dorințele și nevoile. Tocmai de aceea mi-am încredințat alegerea în mâinile Tale. Fiindcă înțelepciunea Ta o întrece pe a mea, iar tu nu ai nevoie de timp ca să vezi cum e un om, așa cum aș avea eu. 

Eu sunt cea care va spune “da”, însă trebuie să știu că tu mi l-ai ales. Și dacă e așa, ar fi imposibil ca eu să refuz darul tău. Nu, nu încerc să scap de responsabilitatea deciziei mele, nici nu vreau să pot spune că Tu ești vinovat dacă va ieși rău, ci doar mă încred în faptul că Tu poți alege mai bine decât o pot face eu.

Nu privi către nerăbdarea mea. Da, eu uneori am obosit să aștept, însă în același timp conștientizez că timpul Tău este perfect. Poate că mai trebuie să ne pregătești. Poate că eu, sau el, sau amândoi, mai avem de învățat ceva cât timp suntem singuri. Tu știi. Așa că prefer să aștept conform timpului stabilit de Tine. 

Te rog, Doamne, nu mă lăsa să-l aleg dacă nu e cel venit din mâna Ta. Înștiințează-mă dacă greșesc. Vreau să aleg pentru toată viața, o știi prea bine. Și nu vreau să îmi pară rău apoi pentru c-am făcut un pas greșit. Poate un pas acceptat de Tine, dar nu cel mai bun pas.

Când va fi să aleg, te rog să-mi arăți că e cel pe care Tu l-ai trimis pe cărarea mea. Să-l pot vedea și cu ochii sufletului, și cu cei ai minții. Să simt prin toți porii că e el. Să o văd în comportamentul lui, în fapte, în cuvinte, în iubirea lui față de mine. Să fie omul care îmi aduce lacrimi de bucurie.

Doamne, aștept oricât. Doar ai grijă ca “el” să fie alegerea cea mai bună pentru mine… 

Credeam că moartea e soluția.

Deseori, am crezut că moartea ar putea fi o soluție. Cea mai bună soluție. Mai ales în clipele în care sufletul mi se zbătea ca un pește pe uscat, fără vreo urmă de bucurie, cuprins de nemulțumire și de gândul că totul e în zadar, oricum. Și mi-am spus că mai bine nu aș mai fi, și m-am rugat să nu mai fiu, fiindcă n-aș fi putut vreodată să-mi cauzez singură un rău. Ciudat, spun rău, deși atunci când treci prin valea umbrei morții, ți se pare că orice e mai bun decât răul tău. Chiar și moartea.

Mi-au spus că îmi este frică de moarte. Dar au greșit. Fiindcă eu consider că moartea e doar o trecere a sufletului într-o lume bună, mai aproape de Hristos. Desigur, viața are însemnătatea și frumusețea ei, însă e scurtă. Doamne, e atât de scurtă și efemeră! E doar un strop de timp dintr-o eternitate. Și se scurge exact atât de repede. Ca o picătură. 

Nu, nu îmi este teamă să mor. Pentru că nu m-am legat de viață, de bogății, de o profesie, de studii, de bani, de plăceri. Fie că am parte de ele sau nu, toate, dar absolut toate, iau sfârșit o dată cu ultima mea suflare. Nu iau nimic cu mine. Și de aceea nu mă doare să mă desprind de ele. 

 

Dacă ar fi să mă doară ceva, atunci m-ar durea durerea pe care o las în urmă câtorva oameni. Fiindcă știu că cei mai mulți își vor continua viețile și își vor aminti de mine din când în când. În schimb, în inimile unora, voi rămâne o rană până în clipa revederii. Nu știu dacă după ce pleci de aici, îți este dor de oamenii pe care i-ai lăsat. N-am răspunsul la întrebarea aceasta. Știu că lor de mie da. Si cât mă aflu pe Pământ, îmi pasă de ei. Și nu, nu mi-ar fi teamă să plec, ci aș simți durere. 

Nu mi-e frică de moarte, ci de a pleca înainte să-mi implinesc scopul. Căci atât timp cât respir, mai pot face ceva, mai pot scrie, mai pot ajuta, mai pot produce o schimbare. Fie că plec la vârsta de 30, 40 sau 70, o viață fără niciun scop e o viață irosită. Dar asta e doar opinia mea. 

Am uitat ce binecuvântare este faptul că respir. Mi-am văzut tristețea, greutățile, lipsurile, singurătatea. Și am uitat că totul se poate termina aici, în clipa următoare. E greu să afirmi că viața e o binecuvântare sau un dar, atunci când îți este greu. Dar chiar înseamnă mult să mai privești un apus, să citești o carte, să râzi cu o prietenă, să vorbești cu un om drag, să mănânci o ciocolată șamd. Doamne, de-am ști că lucrurile mici sunt mari, n-am mai vedea nemulțumirile ca fiind uriașe! 

Și ce dacă uneori mă doare? Și ce dacă nu am mereu ceea ce vreau? Și ce dacă sunt dezamăgită? Și ce dacă plâng? Și ce dacă un om iese de pe drumul meu, sau altul se lasă așteptat? Și ce, spune-mi? 

Prea mult ne agățăm de toate astea. Ne țin pe loc. Ne fură privirea. 

Chiar se merită? Oare moartea chiar e soluția, când viața îți fiecare zi îți oferă n posibilități și n suprize? 

El e în control. Și ce bine că-i așa!

Sunt chestiuni pe care nu le poți controla. Și poate că dacă ai înțelege asta, o dată pentru totdeauna, ai elibera din strânsoarea mâinilor tale orice lucru, orice gând, orice sentiment apăsător. 

Tu ții neapărat să se întâmple după cum vrei tu, la timpul stabilit de tine. Și când realizezi că în definitiv, chiar nu poți influența cursul lucrurilor, te superi. Și te doare. Și te simți dezamăgit. 

Încă nu ai înțeles că pe oameni n-ai voie să-i blochezi în inima ta, fiindcă dacă ei vor să plece, vor pleca. Și cine va rămâne, o va face cu hotărâre. Fără ca tu să te rogi. Da, nici măcar nu ar trebui să-i ceri lui Dumnezeu ca cineva să rămână. Ți se pare în regulă ca El să oblige omul, doar ca să-ți facă ție pe plac? 

Încă nu ai înțeles că nu trebuie să aștepți în fața ușilor închise sau să le forțezi, fiindcă pierzi timp și energie. Nu ți s-a deschis? La revedere! Mergi înainte! Înseamnă că nu trebuie să intri în acel loc, că nu-i aparții. 

Încă nu ai înțeles că relațiile trebuie să curgă de la sine. Știi de ce? Pentru că ambele părți trebuie implicate, pentru că două perechi de pași înaintează în aceeași direcție mai cu spor, pentru că două mâini care aleg să se țină strâns depășesc orice obstacol. Da, relațiile se construiesc, nu e totul lapte și miere, însă cumva… lucrurile se așează frumos unele peste altele. Cărămidă peste cărămidă. 

Încă nu ai înțeles că nu poți opri timpul în loc, și nici nu poți să tragi de el. Mergi în același pas cu el. Nu ai altă variantă, fie că îți convine, fie că nu. 

Dacă ai fi înțeles toate astea, poate că acum nu te-ai mai gândi cum să o scoți la capăt sau ce să faci. Nu te-ai mai întreba de ce. Nu ți-ar mai păsa la fel de mult. Ai ști că nu are sens, nu se merită. Realmente. 

Ceea ce nu e în controlul tău, e în controlul Lui. Și ce bine că-i așa! Fiindcă orice se va întâmpla, va fi spre binele tău final.

Când viața nu mai poate fi îmbrăcată într-o metaforă.

Îmi place să cred în extraordinar. În opinia mea, miracolele se întâmplă. Dumnezeu ascultă și îți poate răspunde în secunda următoare. Este posibil. Greutățile pot fi îmbrăcate într-o frumoasă metaforă, ca să poți face un pas înainte. Dar adevărul este că uneori, nimic nu mai are niciun efect pozitiv asupra ta. E pustiu, ți se pare că ai rămas pe loc, că nu mai ai puteri să lupți, că pur și simplu, nu te mai interesează absolut nimic. 

Citisem o carte în care era vorba despre un om, care ajuns la capătul puterilor, cade pe genunchi și o noapte întreagă așteaptă ca Dumnezeu să-i vorbească. Sau să-i schimbe situația. Și ghiciți ce, nimic nu s-a întâmplat. Și eu am trecut prin asta, poate și tu treci acum. Nu te ajută să citești că lacrimile se transformă în bucurii, că Dumnezeu îți zidește inima prin durere, că vor crește flori printre crăpăturile inimii tale. Astea-s doar niște cuvinte îmbrăcate în speranță, o speranță fără efect. Cum să te asculte Dumnezeu, dar să tacă? Cum să-ți vadă El situația și să nu o schimbe? Așa că nu, nu mai ai nevoie de metaforele și de personificările mele. Astăzi le las deoparte.

Ca să îți spun că poate, extraordinarul încă nu ți s-a întâmplat, dar tu trebuie să crezi oricum. Că poate nu ai primit minunea dorită, dar trebuie să deschizi ochii și să VEZI ceea ce deja ai. Că poate nu ești fericită și nu vei fi peste noapte, dar poți căuta orice mic prilej de bucurie. Vreau să-ți spun că și tu ai fost înzestrat cu un dar, că nu ești un eșec. Că dacă ești depresiv, să continui să respiri. Că dacă nu ai bani ca să-ți plătești chiria sau să mergi în nu știu ce loc în vacanță, e în regulă. Vei avea. Sunt chestiuni trecătoare, nu îți distruge sănătatea pentru acestea. Că dacă nu ești însurat/măritată și te simți din când în când trist/ă, e normal. Acceptă sentimentul și trăiește ziua de astăzi. Că da, Dumnezeu tace și deși are puterea de a schimba totul într-o clipă, o face doar când vrea El. E voia Lui. Și dacă vrei să te superi, supără-te. Manifestă-ți sentimentele. Dar nu renunța. 

Lucrurile sunt într-o continuă schimbare, căci acesta este cursul vieții. Ceea ce azi îți întunecă gândirea și sufletul, peste un an va fi doar o amintire. Cele mai multe lucruri nu vor mai conta peste o vreme, de ce permiți să conteze atât de mult acum? 

Îți propun ca astăzi doar să trăiești. Cu bune și cu rele. Cu lacrimi în ochi. Cu o durere în suflet. Dar cu credința că există ceva, cineva mai puternic decât tine, care este în control, chiar dacă nu pare a fi. Nu te lăsa doborât/ă. 

Rămâi singură până când îl vei întâlni pe EL.

Sunt clipe în care îți este urât să fii singură, în care ți-ai dori să-ți fie alături și el. Asta nu înseamnă că ești nefericită sau că urăști perioada asta, dorindu-ți cu ardoare ca el să apară, ci pur și simplu inima îți cere. Dacă în inima ta e viu visul de a-ți împarți viața cu cineva, atunci este inevitabil să nu îl vrei, să nu-l aștepți. 

Dar asta nu înseamnă că trebuie să te mulțumești cu puțin, doar ca să fii și tu căsătorită sau să ai pe cineva. Vezi tu, e ușor să găsești un om cu care să-ți împarți trupul pentru o noapte. Viața pentru câteva săptămâni, luni. Sau inima cu un om care nu te iubește. Dar crede-mă, nu asta meriți. 

Rămâi singură până când îl vei întâlni pe EL.  Pe cel căruia îi pasă măcar la fel de mult pe cât îți pasă ție, și ți-o arată. Pe cel care atunci când te întâlnește, nu își mai dorește pe altcineva. Pe cel care înainte să îți pună un inel pe deget, caută voia lui Dumnezeu. 

Pentru el vei fi mai mult decât și-a imaginat vreodată și Îi va mulțumi zilnic lui Dumnezeu pentru tine. Te va îmbrățișa în clipele dificile și te va iubi chiar și atunci când nu ești bună de iubit. El îți va fi loial. Va fi sursa zâmbetului tău, căci zâmbetul tău îi va hrăni bucuria. 

Rămâi singură până îl vei întâlni pe cel care te va prinde de mână și nu îți va mai da drumul până la ultima suflare. Cu el îți vei putea împarți bucuriile, tristețile, greutățile, reușitele, visurile. Viitorul. Când îl vei privi și îl vei asculta, vei ști că viitorul tău trebuie să fie cu el. Și al vostru în palma lui Dumnezeu. 

 El nu va fi perfect, dar va fi tot ce ți-ai dorit vreodată. Și cândva, îți vei mulțumi ție că ai așteptat.  

11 lucruri de luat aminte.

1. Nu te stresa, toate lucrurile sunt trecătoare. Fă ceea ce poți și amintește-ti că stresul nu te ajută cu nimic.

2. Ai grijă unde îți sădești expectanțele. Dezamăgirea doare.

3. Nu te implica mai mult decât e nevoie. Nu investi gânduri și sentimente în oameni care nu-ți arată că le pasă.

4. Păstrează viu gândul că cine vine din mâna lui Dumnezeu, rămâne. Că dacă tu ți-ai făcut partea și nu ți s-a răspuns la fel, e mai bine să îți reduci la tăcere speranțele.

5. Norii trec. Când plouă, viața îți pare sumbră, însă nu uita de existența soarelui. Vor veni și zile mai bune.

6. Cultivă răbdarea. Dacă e nevoie să aștepți, așteaptă. Timpul îți va răspunde mai devreme sau mai târziu.

7. Gândește rațional, nu cu inima. Știu, inima joacă un rol important, însă uneori… ea chiar nu știe că nu-i bine să simtă atât de mult. Ea cere și punct. Ceea ce cere nu se împacă mereu cu rațiunea, cu realitatea.

8. Când nu mai poți și vrei să renunți, amintește-ți că mai sunt multe lucruri de trăit. Viața pune punct doar la ultima ta suflare. Trăiește-ți întreaga poveste, scrie cu pașii tăi cartea vieții tale, nu sări la ultimile rânduri.

9. Respiră. Respiră când e greu. Respiră când lacrimile curg. Respiră când e zgomot în minte și în suflet.

10. Ești iubit/ă. Te afli în sufletele unor oameni. Iar asta contează mult.

11. Mulțumește. Chiar și atunci când îți este greu să o faci, mulțumește.