Menu

De la vis spre împlinire

Mai pot, chiar dac-am obosit.

Mai pot. Însă uneori simt că mă sting. Că am obosit. Că nu mai pot face încă un pas, iar inima mă înștiințează că am alergat destul. Și totuși pot, fiindcă eu n-am voie să renunț. Și dacă eu nu mă împing înainte, atunci cine să o facă în locul meu? Mai pot, chiar dac-am obosit…

Mai cred în bine. Din când în când. Căci am gustat prea des din greutăți, și am înțeles că viața nu te întreabă ce îți dorești. Îți dă. Și trebuie să duci. Să nu te plângi. 

Încă zâmbesc. În timp ce-mi înghit lacrimile, una câte una, adunându-le într-un colț de suflet.  Nu le mai plâng atât de des, și am senzația că se transformă într-un sloi de gheață. M-apasă. Și atunci când simt că nu mai pot, le dau drumul. Încă zâmbesc, dar doare…

Eu n-am alte variante în afară de a merge mai departe. Sunt puternică. Și pot. Așa cum am putut mereu. N-am timp de plânsete. N-am timp să stau căzută. N-am timp să mă gândesc la oameni, nici să aștept pe cineva. Îmi șterg lacrimile, ridic privirea și îmi continui drumul. De una singură…

Lasă un răspuns