Menu

De la vis spre împlinire

Credeam că moartea e soluția.

Deseori, am crezut că moartea ar putea fi o soluție. Cea mai bună soluție. Mai ales în clipele în care sufletul mi se zbătea ca un pește pe uscat, fără vreo urmă de bucurie, cuprins de nemulțumire și de gândul că totul e în zadar, oricum. Și mi-am spus că mai bine nu aș mai fi, și m-am rugat să nu mai fiu, fiindcă n-aș fi putut vreodată să-mi cauzez singură un rău. Ciudat, spun rău, deși atunci când treci prin valea umbrei morții, ți se pare că orice e mai bun decât răul tău. Chiar și moartea.

Mi-au spus că îmi este frică de moarte. Dar au greșit. Fiindcă eu consider că moartea e doar o trecere a sufletului într-o lume bună, mai aproape de Hristos. Desigur, viața are însemnătatea și frumusețea ei, însă e scurtă. Doamne, e atât de scurtă și efemeră! E doar un strop de timp dintr-o eternitate. Și se scurge exact atât de repede. Ca o picătură. 

Nu, nu îmi este teamă să mor. Pentru că nu m-am legat de viață, de bogății, de o profesie, de studii, de bani, de plăceri. Fie că am parte de ele sau nu, toate, dar absolut toate, iau sfârșit o dată cu ultima mea suflare. Nu iau nimic cu mine. Și de aceea nu mă doare să mă desprind de ele. 

 

Dacă ar fi să mă doară ceva, atunci m-ar durea durerea pe care o las în urmă câtorva oameni. Fiindcă știu că cei mai mulți își vor continua viețile și își vor aminti de mine din când în când. În schimb, în inimile unora, voi rămâne o rană până în clipa revederii. Nu știu dacă după ce pleci de aici, îți este dor de oamenii pe care i-ai lăsat. N-am răspunsul la întrebarea aceasta. Știu că lor de mie da. Si cât mă aflu pe Pământ, îmi pasă de ei. Și nu, nu mi-ar fi teamă să plec, ci aș simți durere. 

Nu mi-e frică de moarte, ci de a pleca înainte să-mi implinesc scopul. Căci atât timp cât respir, mai pot face ceva, mai pot scrie, mai pot ajuta, mai pot produce o schimbare. Fie că plec la vârsta de 30, 40 sau 70, o viață fără niciun scop e o viață irosită. Dar asta e doar opinia mea. 

Am uitat ce binecuvântare este faptul că respir. Mi-am văzut tristețea, greutățile, lipsurile, singurătatea. Și am uitat că totul se poate termina aici, în clipa următoare. E greu să afirmi că viața e o binecuvântare sau un dar, atunci când îți este greu. Dar chiar înseamnă mult să mai privești un apus, să citești o carte, să râzi cu o prietenă, să vorbești cu un om drag, să mănânci o ciocolată șamd. Doamne, de-am ști că lucrurile mici sunt mari, n-am mai vedea nemulțumirile ca fiind uriașe! 

Și ce dacă uneori mă doare? Și ce dacă nu am mereu ceea ce vreau? Și ce dacă sunt dezamăgită? Și ce dacă plâng? Și ce dacă un om iese de pe drumul meu, sau altul se lasă așteptat? Și ce, spune-mi? 

Prea mult ne agățăm de toate astea. Ne țin pe loc. Ne fură privirea. 

Chiar se merită? Oare moartea chiar e soluția, când viața îți fiecare zi îți oferă n posibilități și n suprize? 

Lasă un răspuns