Menu

De la vis spre împlinire

Poezia mea.

Când M-ai trimis aici, eu n-am știut
Că exista un om ce nu m-a vrut
Durerea atunci a început?
Unde erai, nu ai văzut?
Sau ascultat-ai rugăciunea ei
Ce mă încredința în mâna Ta
Și îți cerea să mă preiei
Să-ți fiu copil, să-ți aparțin?
Tu nu mi-ai spus că viața doare
Că greutățile vor fi amare
Că locul să-mi găsesc nu am să pot
Pe lângă cei ce aleargă, eu am să înot.
E prea mult zgomot.
Ce-ai vrea să fac acum?
De ce-s aici, de ce merg pe acest drum?
Ai fost Tu înaintea mea mereu?
Mai ești? M-am rătăcit?
Privesc debusolată în jurul meu.
Unde-i iubirea? Ce au făcut din ea?
M-ai învățat să cred că e posibilă
Însă acum îmi pare intangibilă.
E în zadar să sper că într-o zi o voi găsi
În acel om, pe care îl aștept?
Voiam să le arăt și lor că n-ai mințit
Că se amăgesc când spun că nu se poate.
Voiam să îi inspir, s-aduc speranță
Parc-ai uitat de a mea doleanță…
Sau poate c-am cerut prea mult?
Nici nu mai știu, dar simt că obosesc
Cu deznădejdea des mă întâlnesc
Printre ale mele gânduri.
Să n-aibă viața niciun scop?
Să fie oare totul despre lucruri efemere?
Cum să mă mint, când Tu mi-ai spus de mântuire,
De faptul că sufletul nostru e etern?
Căci viața aceasta este o picătură de timp
Dintr-un infinit.
Și atunci? Ce vreau, ce caut, de ce pun întrebări?
De ce încă aștept confirmări?
În fine…
Nu mă lua în seamă. Tu știi c-adesea uit
Să-ți mulțumesc. Poate de asta ai amuțit.
Și eu, și Tu. Am obosit.
Tot ce îți cer e să mai văd că înfăptuiești minuni
Și să primesc răspunsuri la acele rugăciuni
Pe care Tu le-ai auzit.
Le-ai ascultat?
Făcut-au gălăgie și ale mele visuri
O știu prea bine. Se vor lăsa cu împliniri?
Iar scriu prea mult, mai bine închei
Tu știi că sufletul îmi este un condei
Ce varsă lacrimi prin cuvinte…

Lasă un răspuns