Menu

De la vis spre împlinire

Atunci când depresia vorbește.

Am găsit textul acesta scris în jurnal. Deși mă face puțin vulnerabilă, am ales să îl distribui. E pentru cei care se confruntă cu depresia. Vreau doar să vă amintesc că nu sunteți singuri, că sunteți iubiți și că toate gândurile pe care vi le spuneți când vă simțiți deprimați, sunt minciuni. Nu credeți în ele. Vreau, de asemenea, să nu mai fie judecați greșite cu privire la oamenii deprimați. Nu e vorba doar de o zi proastă, nici de o simplă tristețe. Să nu se dea cu părerea când nu se înțelege și nu se cunoaște un lucru.

„N-am ieșit din casă de o săptămână. Ah, de fapt doar de două ori, pentru că trebuia să rezolv ceva și în altă zi chiar era nevoie să merg la supermarket. Am dormit doar câteva ore pe noapte, și alea întrerupte. Am ochii umflați. Nu mi-a mai păsat de mine, nu mi-am spălat părul, nu m-am pensat, și am purtat același hanorac în fiecare zi. Mi-am pierdut interesul față de propria mea persoană. De viața mea.
Am avut impresia că e haos permanent, că nu-mi găsesc liniștea, că pică cărămizi pe sufletul meu. Mult zgomot. O luptă în care simțeam că inima mea se zbate ca un pește pe uscat. Iar eu mă aflam în deșert, și nu puteam nicicum să o salvez.
Tristețe împletită cu un soi de durere ce nu are un motiv anume.
Gândurile mele urlau în beznă. M-am simțit pierdută. Îmi spuneam că mai bine aș muri. Că nu sunt buna de nimic. Că nu o să reușesc niciodată.
Am tras de mine ca să pot citi ceva. Cu greu m-am putut concentra, citeam același paragraf de 3 ori. Nu ma pot focusa pe a asculta un material de lungă durată. Am pe repeat câteva melodii. Căștile sunt mereu pe urechile mele.
Nu mai vreau să mă ridic din pat. Sunt prinsă undeva între „trebuie” și „nu pot”.
Mi-am pierdut toată energia. E cel mai prost moment din viața mea în care să mă simt așa. Nu, nu acum.
Sunt conștientă de faptul că mă autodistrug. Nu știu cum să împiedic asta. Pe zi ce trece, merg tot mai mult în jos.
Mi-aș dori ca oamenii să mă iubească independent de asta. Chiar dacă sunt în starea cea mai deplorabilă, sa rămână lângă mine. Să nu mă judece. Dar oamenii te văd doar când ești în picioare.
A-mi menține capul deasupra apei constituie un efort uriaș. Nimeni nu are idee cât de greu este doar să supraviețuiești.
Aș urla, aș plânge, as face orice ca să scot tot ce e înăuntrul meu. Nici cuvintele scrise nu mai curg la fel de ușor. Uneori, e dezordine și printre ele, nu reușesc să stabilesc un început și un sfârșit.”

Vă veți ridica din nou. Se poate. Luptați împotriva ei, chiar dacă armele sale par a fi mai puternice. Spuneți-i pe nume. Și luptați, luptați până veți birui. Nu există problemă fără soluție. Nu uitați că Dumnezeu este de partea voastră.

Lasă un răspuns