Menu

De la vis spre împlinire

Învaţă-ne să purtăm Cerul în inimi încă de pe acum…

Suntem mulţi, Doamne, dar singuri. Ne împingem unii în alţii, însă între sufletele noastre sunt distanţe uriaşe. De-am avea timp să vedem câtă durere ascundem în spatele unei priviri şi dacă am avea curaj să ne iubim, poate că am reuşi să ne vindecăm unii prin alţii. Să fim mai bine. Dar uite-ne cum alergăm! Nici noi nu ştim încotro. Tu ne-ai lăsat într-un număr mare ca să devenim unul, însă vezi cum căutăm orice motiv să ne separăm?

Oh, Doamne, dacă i-am da voie inimii să iubească şi să primească iubire, poate că am zâmbi mai des. Şi noi ne minţim că iubim, dar nu iubim omul, ci doar ideea de a-l iubi. Iubim cu măsură, condiţionat, cu limite.

Astăzi, cuvintele îmi sunt lacrimi ce se rostogolesc pe o foaie albă, singură, îndurerată. Astăzi, cuvintele mele nu vor să zâmbească. Sunt dezamăgite…de mine, de lume, de viaţă. Dar încă se încred în Tine, Doamne.

Nădăjduiesc că într-o zi, ne vom asemăna mai mult cu Tine şi vom purta în suflete iubire şi bucurie. Dar până atunci, îmi este de ajuns să stiu ca Te am. Te am atunci când nu e nimeni aproape şi când alerg printre oameni. Te am când atunci când plâng. Te am când mă doare. Te am atunci când mă aflu în cea mai deplorabilă condiţie a mea, când nu ştiu să mă iubesc, când mă simt ca un nimic.

Aici, pe Pământ, sunt multe ziduri între noi. Şi nu e bine. Ştiu că la Tine nu e aşa. Învaţă-ne să purtăm Cerul în inimi încă de pe acum…

Lasă un răspuns