Menu

De la vis spre împlinire

Noi doi și un zid.

Tocmai asta nu am vrut niciodată. Să te doresc cu atâta ardoare și să nu fii. Să mă trezesc dimineața și să aștept un mesaj de la tine. Să știu că îți pasă. Dar tot ce simt acum e că piatra dorului s-a așezat peste sufletul meu, și parcă-s prinsă cu totul sub ea. Nu pot să îți scriu și nici să îți mărturisesc ce impact ai asupra mea.

Aștept. Mereu am așteptat să faci un pas către mine. Era de ajuns unul, iar eu i-aș fi făcut pe ceilalți 99. Dar poate că nu trebuia să fie așa, nu ar fi fost corect și nu ajungeam nicăieri.  Tăcerea a construit un zid între noi. Ai idee de câte ori am vrut să sar peste el?  Și uneori chiar am încercat. Mi-a fost frică, dar m-am cațărat sus, pe el. M-ai văzut de pe partea cealaltă, nu? Aș fi vrut sa ajung la tine, însă tu nu îți intindeai mâinile ca să mă prinzi. Așa că am renunțat și m-am întors jos, în același loc.

Știi de câte ori am privit în sus, așteptând să vii? Mă rugam ca într-o zi să îți faci curaj, să-ți înfrunți temerile, să lupți. N-am primit niciun răspuns, și asta mă făcea să învinovățesc Cerul pentru că nu te ajuta. Deși mă întreb, cum să te ajute dacă tu nu vrei? Cu forța? Să te oblige să urci? Cerul n-ar face asta niciodată, Îl cunosc prea bine.

Uneori, mă îndoiesc de faptul că te afli încă după zid, că n-ai plecat. Nu te aud. Nu te văd. Nu știu nimic. Trăiesc cu speranța și așteptarea că ești încă acolo. Poate că de asta sunt și eu încă aici. M-am gandit de multe ori să plec, dar cumva, am rămas. Am dat câtiva pași înapoi, dar n-am reușit să nu mă întorc fiindcă inima mă trăgea lângă zid. Știi ce nevoie aveam de o îmbrățișare? Mă puneam în fața zidului, ca o disperată, și întindeam brațele către el. Tu n-ai aflat vreodată. Și zidul era rece, greoi, nu îmi primea iubirea și nici nu oferea nimic. Știi de câte ori am căzut la pământ, lângă acel nenorocit de zid, și am plâns de dorul tau? Am crezut că o sa auzi și o să mă salvezi, deși poate îi mai bine că nu ai știut. Nu voiam să vii din milă, ci pentru că mă iubeai…

Am plantat o gradină cu flori aici. Le-am pus și nume. Una se cheamă Speranța, alta Credința, alta Răbdarea. Pe cea din urmă o smulg atunci când mă supăr, dar apoi crește la loc. Și le ud cu lacrimile mele, zi de zi, dar nu observ nicio diferență la ele. Sunt tot la fel de mici. Credința e cea care mă încurajează atunci când vreau să renunț. Speranța e cea care mă ține în viață atunci când îmi pierd cheful de a trăi.

Ah, despre Cer nu ți-am spus nimic. În fiecare zi îl privesc și mă bucur că El nu se desparte în două, în funcție de zidul dintre noi. E unul singur. Câteodată, mă întreb dacă Îl vezi la fel cum Îl văd și eu. Când pe bucățica mea de cer e înnourat, îmi doresc ca la tine să fie soare. Când e furtună, mă rog să nu te sperii și să fii bine. Să ai răbdare până trece. De când sunt singură aici, fără tine, doar eu și Cerul, am învățat să mă rog mereu pentru tine. Tot ce ți-as spune ție, îi spun lui Dumnezeu. De câteva ori, i-am cerut să mearga la tine și să te ia în brațe în locul meu. Sper că m-a ascultat.

Eu te mai aștept, să știi…

Comments

Emma spune:

Minunat spus! Domnul sa te binecuvinteze si sa nu iti pierzi credinta. Persoana potrivita o sa vina la momentul potrivit,si daca acea persoana e in planul lui Dumnezeu pentru tine,va veni, nu poti sti cand dar daca e a ta ,va veni doar la tine💜
O imbratisare de la mine 😘

Ioana spune:

Mulțumesc mult, Emma! Așa este!
Te îmbrățișez și eu! :*

Rut spune:

Cred că am citit și recitit articolul ăsta de câteva ori bune.. Stau și mă întreb cum poate să mi se potrivească atât de bine ceva scris de un om care nu mă cunoaște?
Nu sunt genul de om care să comenteze la tot felul de postări din online, dar ce ai scris aici e superb și vreau să te încurajez să continui să împărtășești cu noi astfel de gânduri frumoase.:) Nu mulți au harul să-și exprime stările și sentimentele atât de frumos! Ultimele 2 paragrafe au fost cireașa de pe tort! :))

Ioana spune:

Mă bucur mult! Îți mulțumesc, chiar mă încurajează cuvintele tale! 🤗💕

Lasă un răspuns